Palatul Regal din Napoli este o construcție elegantă, ce se găseşte într-una dintre cele mai importante piețe ale oraşului, Piazza Plebiscito. A fost construit în jurul anului 1600, la porunca unui vice-rege spaniol, de către Domenico Fontana. A trecut apoi în stăpânirea regilor austrieci, apoi a Bourbonilor şi o dată cu unirea Italiei, a fost reşedința dinastiei Savoia până în 1946. În prezent, aparține statului italian şi este sediul Bibliotecii Naționale.
De multe ori, în timp ce traversam parcul palatului, mă întrebam ce se ascunde in spatele porților albe, semi-transparente? Curiozitatea mi-a fost satisfăcută plătind cei 10 euro necesari vizitării palatului ce a cuprins şi o expoziție despre regina Margherita de Savoia. Cea cu pizza margherita, ştiți povestea?
Se zice că in 1889, Raffaele Esposito, bucătar napoletan, doreşte să surprindă în mod plăcut noua regină a nou-născutei Italia. Se gândeşte deci, să pregătească ceva în cele trei culori ale drapelului italian: roşu- tomatele de San Marzano, alb- mozzarella , verde – busuioc. Adaugă uleiul de măsline și făina şi în acest fel, cel mai faimos fel de mâncare din lume ia naştere!
Fiecare generație, fiecare dinastie şi-a pus amprenta asupra palatului, atât ca mobilier cât şi ca arhitectură. Palatul mi s-a părut, deci, un amestec de stiluri: rococo, baroc, imperial.
Vizita începe cu urcarea scărilor. Datorită expozitiei dedicate reginei Margherita, la capătul scărilor a fost expusă una din trăsurile cu care aceasta se deplasa. Scările sunt albe, imaculate, din marmură sculptată. Deosebit de frumoase. Urmând scarile, se ajunge la primul etaj.
Prima oprire: teatrul de curte. O bijuterie. Turiştii vizitează apoi cele treizeci de camere numite şi “apartamente regale”: un amalgam de obiecte de artă, tablouri celebre, sculpturi. Printre acestea , sala tronului , de dimensiuni liliputane față de sala tronului de la Caserta. Fiind imposibil să remarci sau să înregistrezi tot, mi-am axat atenția pe câteva obiecte rare, cum ar fi, de exemplu, leagănul regelui Vittorio Emanuele, din fildeş, abanos, lemn, şi două statui aurite.
Am văzut de asemenea, carnetul de cecuri al reginei Margherita şi un scaun pentru fumători din 1865. M-am holbat la nenumărate rochii, purtate la diverse ocazii, de către regină, pentru a încerca să disting caracteristicele unei îmbrăcăminți regale. Se pare că în acele vremuri, regina era o adevărată Trend Setter şi influența moda vremurilor sale. Franțuzoiacele și austriecele o criticau spunând că poartă prea multe zorzoane. Dar poate că erau invidioase. Mi-a plăcut un colier din 14 şiraguri de perle albe, fiecare pentru fiecare Crăciun, cadou din partea regelui. Un fel de “strămoş” al celebrului colier Chanel.
Obosită după vizitarea camerelor, m-am aşezat pe una din băncile aflate pe coridoare. Etajul este construit ca un pătrat, plin de ferestre înalte iar din orice punct, dacă te sprijini pe fereastră, poti privi până în curtea interioară. Eu am asistat la pregătirea unei ceremonii cu fețe de masă albe si platouri de argint. Un alt lucru pe care l-am remarcat de fiecare dată când am fost la biblioteca palatului: o adiere de vânt, o briză marină (marea e foarte aproape ) ce pare că te imbrățişează, o mană cereasca pentru caldurile din luna lui Cuptor.
Vizita la palat îşi merită toți banii în momentul în care se vizitează capela palatului. Niciodata nu am avut reacția de a-mi ridica mâinile la cap, căci ceea ce mi s-a înfățişat în fața ochilor avea un aer dumnezeiesc. E realizat însă de mâna omului, mai precis de către arhitectul şi sculptorul Dionisio Lazzari, între 1672 şi 1691 inițial pentru o altă biserică. Decorațiile în bronz aurit și cu încrustații din agat, jasp, lapis lazuli, amestiste şi onix, sunt încântătoare. Altarul a fost protejat de bombele din 1943 cu saci de nisip care îl acopereau în întregime.
Ieşind din palat, vezi grădinile, ce comunică cu castelul Maschio Angioino. Palmieri, bănci, statui de artă modernă care îndeamnă la relaxare. Lipit de palat este Teatrul san Carlo, cel mai vechi teatru liric din lume, pe scena căruia au interpretat artişti ca Gioacchino Rossini și Gaetano Donizetti. Biblioteca națională pastrează peste un milion şi jumătate de carți, dintre care prețioase cărți medievale și celebrele papirusuri de la Herculane. În fața palatului se găsește biserica San Francesco de Paola, ce are la intrare doi lei sculptați de Antonio Canova.
500 de metri mai încolo, turistul nu poate ocoli cel mai faimos bar terasa din oraş, Gambrinus, fondat în 1860, de unde încep arterele comerciale (Via Toledo, Via Calabritto, Via dei Mille-cea mai scumpă şi chic din oraş) . Închei cu cuvintele lui Stendhal, scriitorul francez care iubea cu adevărat acest oraş :
“În primul moment, m-am crezut catapultat într-un palat al unui prinț din Orient. Ochii mei sunt orbiți, inima mea încântată. Nu mai există în Europa, ceva care să se apropie sau care sa poată măcar de departe să semene cu acesta.”
Ruxandra Drăgoescu
