Otranto a fost o surpriză plăcută. Am intrat pe uşa din dos, ca să zic aşa, o intrare laterală, ce inițial m-a făcut să mă gândesc că merg la “ pomul lăudat”. Am parcat şi privirea mea avidă nu reuşea încă să surpindă de jos decât un mic port, pitoresc. Castelul “aragonese” era mascat privirii mele. Am urmat drumul ce şerpuia pe lângă port; am străbătut o terasă pe malul mării şi am văzut că drumul urca. Am urcat, pe langă ruinele unui zid medieval. Am văzut alte ziduri. Am traversat un pod mobil, medieval, ce scârtâia sub picioarele mele de-mi lăsa impresia că se frânge sub mine. Am intrat în cetate din acelaşi loc de unde intrau pelegrinii , pe vremuri, sau, de ce nu, Apostolul Pietru , ce se pare că a trecut pe aici.
Am vizitat Catedrala din Otranto, datată 1080. Albă şi maiestuoasă pe dinafară , bogat ornamentată în interior, catedrala îmbină mai multe stiluri. In exterior impresionează o rozetă sculptată delicat in piatră. Rozetei i se adaugă sculptura uneui leu şi efigia unui arhiepiscop, susținută de doi îngeri. Pardoseala catedralei sub forma unui mozaic este splendidă, imposibil de descris în cuvinte. In afară de frumusețea ieşită din comun a acestui mozaic creat de un călugăr, Pantaleone, mozaicul se pare ca nu are început sau sfârşit iar misterului mozaicului i s-au dedicat cărți. Pentru că omul modern nu mai e în stare să interpreteze coduri străvechi, pentru că s-a îndepărtat mult de o astfel de cultură, bazată pe căutarea energiilor spirituale. Misterul este amplificat de legende ce vorbesc de Maria Magdalena, de Sfântul Graal, de Regele Arthur. Inclusiv un simbol templier este prezent în mozaic.
Otranto a fost considerat o punte de legătură între Occident si Orient. Este unul din porturile din care au plecat cruciații spre pământul sfânt. Un episod, ce poartă numele “Bătălia de la Otranto”, din istoria tumultuoasă a oraşului mi-a atras atenția în mod deosebit. In 1480 turcii invadeaza oraşul. Cei 800 de locuitori nu vor să renege religia creştină, şi ca atare, turcii ii adună pe toți şi le taie gâtul. Osemintele lor sunt păstrate în catedrală, au fost declarați martiri şi insuşi oraşul este numit oraş martir al creştinismului. In 1481, cetatea a fost eliberată iar castelul reconstruit de către aragonezi şi în onoarea lor se numeşte aragonez.
Culoarea dominantă în acest burg medieval este culoarea albă. Iar clădirile au acel aer din 1000 şi una de nopți , pe care l-am întâlnit în Salento. Acel ceva ce te face să te gândeşti la mauri, sau la Andalusia. Dar în Otranto altceva m-a frapat. O lumină ce iradia din neant. Da, era soare şi era incredibil de cald. Dar lumina părea să aibă o altă origine, părea a fi o iradiere neobişnuită. Marea ca în intreg Salentul, este transparentă şi are culoarea smaraldului. Probabil că soarele , oglindiindu-se în mare,reflectă lumina, care în contact cu clădirile albe dă efectul fațetelor unui diamant. Si împrejurimile orşului sunt demne de luat în seamă.
Peştera Cerbilor cu picturi rupestre ( aproximativ 3000) ce datează din neolitic, înfățişând scene de vânătoare, demonstrează faptul că minunată zonă era locuită din vechi timpuri. Din păcate, peştera nu se poate vizita. (http://www.focus.it/ecco_la_grotta_proibita_C12.aspx) Aproape de Otranto, ca de altfel în întreaga regiune, sunt nenumărate tabere arheologice. Se pot vizita Lacurile Alimini, care probabil că au luat naştere în mezozoic sau se poate vizita Turnul Sarpelui. Abația San Nicola di Casole este locul unde acum mai bine de 1000 de ani exista un cenaclu de poeți ce scriau înconjurați de o colecție impresionantă de cărți.
Un loc superb, pe care îl recomand cu dragă inimă. Singurul regret? Că nu am stat mai mult.
Ruxandra Drăgoescu
