Bună ziua, D-le avocat. Lucrez ca operatoare socio-sanitară într-o casă de odihnă privată de câteva săptămâni. Deja din prima tură de noapte am observat că celelalte operatoare şi infirmiere utilizau practica „imobilizării” (contenzione, it.) cu faşe sau bandaje pentru a restricţiona câţiva oaspeţi bătrâni sau cu probleme psihiatrice, cu scopul de a nu le permite să se ridice şi să meargă prin clădire. Mi-au ordonat să acţionez şi eu în acea manieră, spunându-mi că aşa funcţionează acolo.
Am vorbit despre acest lucru cu directoarea care mi-a răspuns că pacienţii periculoşi pentru ei înşişi sunt „imobilizaţi” în interesul lor, după bunul-plac personal, că legea permite acest lucru şi că astfel cei care pun în practică imobilizarea oaspeţilor turbulenţi nu se supun niciunui risc legal. Este adevărat?
Alina
Nu, nu este adevărat. Imobilizarea fizică este o practică utilizată din motive de siguranţă a pacientului, a personalului sau a altor persoane, în special în mediul psihiatric sau geriatric. Trebuie observat că există atât imobilizare fizică (efectuată „legând” în mod material pacientul), cât şi medicamentoasă (efectuată cu medicamente care ţin pacientul sedat, într-o stare de amorţeală), care este mai puţin vizibilă şi din acest motiv mai subtilă, şi care de fapt este aplicată în manieră mult mai dezinvoltă, tocmai pentru că este mai dificil de observat din exterior.
Dar – chiar dacă pare incredibil – în realitate în legislaţia italiană nu există nicio lege care să permită sau în orice caz să reglementeze în mod expres practica imobilizării, în ciuda răspândirii fenomenului. Constituţia afirmă la articolul 13 că numai legea poate prevedea cazuri de restricţionare a libertăţii personale, în mod normal la ordinul autorităţii judiciare.
Pentru justificarea imobilizării se recurge însă la principiul generic de stare de necesitate (prevăzut de articolul 54 din codul penal), care consideră licite comportamentele în general ilicite când acestea sunt indispensabile pentru a se salva pe sine sau pe alţii de un pericol actual de daună gravă asupra persoanei: în alte cuvinte, imobilizarea ar fi un act în mod normal ilegal, însă ar deveni legal când este pus în practică pentru a proteja pacientul „restricţionat” sau alţi subiecţi de periculozitatea pacientului. Dar, este bine să se sublinieze, imobilizarea, dincolo de aceste cazuri, care ar trebui să fie excepţionale, rămâne o ilegalitate.
Operatorul sanitar sau socio-sanitar punând în act o imobilizare arbitrară comite o extrem de gravă infracţiune de sechestrare de persoană (pentru care sunt prevăzute pedepse de până la opt ani de închisoare), care nu exclude configurarea şi unor altor infracţiuni (de la vătămare corporală până la omor). Gândiţi-vă că pentru a umple golul normativ privind imobilizarea se face referire şi la un regulament – deci nu la o lege – privind ospiciile ce datează de acum mai mult de un secol (articolul 60 al decretului nr. 615 din 1909, despre care se discută printre altele dacă este încă în vigoare), care permitea imobilizarea la autorizarea specifică din partea directorului sau medicului instituţiei.
De obicei, operatorii în practica cotidiană de aplicare a imobilizării fac referire deseori la linii de ghidare sau la protocoale, care sunt norme de conduită ce reglementează tehnicile operative sanitare. Aceste norme, care de obicei sunt definite în congrese profesionale sau în publicaţii ştiinţifice, se bazează pe progresele ştiinţei şi stabilesc regulile exemplare în arta medicală şi infirmieristică. Însă atât regulamentul citat, cât şi protocoalele şi liniile de ghidare, întrucât sunt surse juridice subordonate, nu pot oricum să fie în contrast cu legea sau să permită acte pe care legea le interzice. În general jurisprudenţa – în mod analog cu normativele dictate de protocoale şi linii de ghidare – este de acord că imobilizarea se poate adopta pe baza unor criterii rigide şi obligaţii, care se pot rezuma astfel:
1) pacientul trebuie să fie periculos pentru sine sau pentru alţii;
2) imobilizarea trebuie să fie precauţie excepţională şi nu instrument sistematic;
3) trebuie să fie aplicată pentru o perioadă de timp limitată şi predefinită;
4) trebuie să fie instrument indispensabil şi de neînlocuit, în absenţa unor alternative practicabile, în vederea siguranţei pacientului sau a altor subiecţi;
5) trebuie să aibă la bază o autorizare specifică a medicului (şi nu a altui personal sanitar sau a unui operator), care să specifice timpii şi modalităţile de punere în practică;
6) autorizaţia medicală trebuie să fie scrisă şi – pare o banalitate dar nu e – să fie precedentă sau imediat succesivă punerii în act a imobilizării;
7) autorizarea medicală trebuie să indice motivele imobilizării;
8) trebuie să fie prevăzute controale şi monitorizări constante pe durata aplicării, pentru a se garanta siguranţa, igiena şi demnitatea pacientului. În caz de încălcare a acestor principii, imobilizarea este considerată ilegală şi astfel va putea fi denunţată de oricine la autoritatea judiciară sau la poliţie.
Aşadar, vă recomand să luaţi în consideraţie cu mare atenţie practica operatorilor din casa de odihnă în care lucraţi (unde mi se pare, din ceea ce îmi scrieţi, se aplică imobilizarea în manieră foarte dezinvoltă şi poate şi fără autorizaţie medicală) şi, dacă este cazul, să luaţi distanţă de acel mod de a opera. Aveţi în vedere şi că chiar dacă nu puneţi Dvs. direct în practică imobilizarea dar în tura Dvs. găsiţi oaspeţi imobilizaţi în manieră ilegală, se poate să răspundeţi pentru complicitate la diversele ilegalităţi care ar fi eventual constatate referitor la acea practică.
Av. Gabriele Dallara
Gabriele Dallara este avocat pledant în faţa Curţii de Casaţie. A fost profesor cu contract de Drept Sanitar şi Dreptul Muncii la Universitatea din Genova şi de Drept Procesual Penal şi de Argumentaţie Tehnică la Şcoala pentru Profesiuni Juridice a Universităţii din Pisa. Puteţi trimite întrebările dumneavoastră juridice la adresa de e-mail gd@studiolegaledallara.com sau la fax 0187730033.