Tema paradisurilor fiscale a revenit pe primele pagini ale ziarelor din întreaga lume în urma scandalului Panama Papers, o anchetă jurnalistică internațională având la bază o scurgere masivă de informații confidențiale de la un birou de avocatură panameză, care a avut loc în august 2015. Aproximativ 11,5 milioane de documente (e-mailuri, scrisori, telefaxuri, certificate de întemeiere de firme, contracte de credit, facturi, extrase de cont, fotografii) au fost transmise de către un informator anonim (whistleblower) ziarului german Süddeutsche Zeitung, care le-a pus la dispoziție organizației internaționale de jurnalism de investigație ICIJ.
Ce sunt paradisurile fiscale este ușor de înțeles și dedus: sunt țări, deseori sub suveranitatea unui stat mai mare, în care taxele sunt foarte mici sau inexistente și legile fiscale sunt foarte laxe. Însă istoria paradisurilor fiscale este foarte veche, la fel ca cea a taxelor.
Când au apărut paradisurile fiscale?
«Dintotdeauna cetățenii cei mai înstăriți au căutat trucuri pentru a nu plăti taxele. În ultima perioadă a Imperiului Roman, mulți au preferat să devină supuși ai regatelor barbare pentru a scăpa de fiscul din Roma. Însă primul ”paradis fiscal” al lumii moderne a fost America. Mulți istorici recunosc că numeroși preoți pelerini (fondatori ai coloniilor nord-americane) s-au dus în Lumea Nouă pentru a scăpa de taxele englezești, și nu numai din motive religioase și politice», explică Giuseppe Marino, profesor de Drept Fiscal la Universitatea Bocconi din Milano, autor al cărții ”Paradisuri și paradoxuri fiscale”.
Aproape întotdeauna sunt țări cu ceva în minus față de altele. Aproape toate nu au armată, dacă se exclude Elveția, și sunt lipsite de sindicate și partide cu adevărat reprezentative. Deseori nu solicită impozite pentru că aproape nu au cheltuieli publice. În plus, în multe cazuri, nu au o valută proprie.
Geografia paradisurilor fiscale
Potrivit unei legende, Insulele Cayman, un teritoriu britanic în Marea Caraibilor, ar fi dobândit statutul de teritoriu scutit de taxe fiindcă la finele secolului XVIII câțiva marinari locali au salvat de la naufragiu echipajele a zece nave comerciale: regele George al III-lea ar fi recompensat gestul locuitorilor Insulelor Cayman promițând să nu le taxeze niciodată arhipelagul.
Însă Elveția este cel mai important și cunoscut paradis fiscal, fiind încă de la finele anilor ‘30 ”refugiu al refugiaților” datorită neutralității sale și normelor privind secretul bancar. După Al Doilea Război Mondial a apărut și Tanger (Maroc): avea un sistem fiscal aproape inexistent și un liberalism vamal aproape nelimitat.
Beirut (Liban), în schimb, a devenit un paradis fiscal după primul război arabo-israelian (1948). Astăzi nu mai este și locul său a fost luat de Dubai (Emiratele Arabe) care în special este refugiul fiscal al rușilor și finanțelor islamice.
Panama este un alt exemplu: și-a construit averea mai mult ca sediu de societăți off-shore (legale, dar care permit sustragerea de la plata taxelor din propria țară sau ascunderea unor operațiuni la limita legalității) decât cu canalul său.
Hong Kong a devenit acces privilegiat pentru China continentală prin statutul său de fostă colonie britanică.
Dar cum se pot combate paradisurile fiscale?
«John Kennedy a intrat în istorie și pentru că a prezentat în 1962, la sfatul economistului Stanley Surrey, Controlled Foreign Corporations Legislation, o lege care pevedea taxarea profiturilor societăților din străinătate ale multinaționalelor americane», explică Marino. Care adaugă: «Acela rămâne modelul legislativ cel mai adecvat pentru combaterea folosirii abuzive a paradisurilor fiscale. Dar puțini s-au ocupat de acest lucru, după Kennedy».
CITEȘTE ȘI:
Românii din Italia, pe primul loc între străini la plata taxelor: peste 1,23 miliarde de euro
Italienii câştigă în medie 20.320 de euro. Unul din patru nu plăteşte taxele
”100 de euro lunar de lucrător, taxe incluse”. Așa a devenit Timişoara a opta provincie venetă