În executivul condus de Matteo Renzi nu a fost loc pentru fostul ministru al Integrării, Cecile Kyenge. Nu este nici ministru adjunct, după cum au presupus unii în culise, nici subsecretar de stat.
Eliminarea ministerului Integării a provocat diferite proteste între cei care se ocupă de domeniu. Kyenge a spus că renunţarea la acest minister este „un pas înapoi şi în faţa Europei şi a lumii, care vedeau acest minister ca o valoare suplimentară”.
Deputatul PD Khalid Chaouki, în intervenţia sa în Cameră pe timpul dezbaterii privind acordarea încrederii guvernului Renzi, a amintit că în Italia trăiesc un milion de fii de imigranţi, „aşa-numita generaţie secundă”, „străini cu numele, dar italieni de fapt”.
Deputatul a amintit că, atunci când a intrat în Parlament, reforma cetăţeniei era primul punct al programului PD, un răspuns şi la sutele de mii de semnături strânse de campania „L’Italia sono anch’io”, al cărei purtător de cuvânt era primarul din Reggio Emilia, actual subsecretar la preşedinţia consiliului, Graziano Delrio.
„L’Italia sono anch’io nu era numai un slogan, era constatarea unei dureroase revendicări a propriei identităţi. Noii italieni nu sunt doar o închipuire, ci sunt parte integrantă a ţării noastre. Nu iau nimic identităţii noastre, aşa cum Barack Obama, Nicolas Sarkozi, Elio di Rupo nu au luat nimic ţării lor, dimpotrivă, au fost şi sunt astăzi printre cei mai buni reprezentanţi din lume”.
„Ne pare rău că ministerul Integrării nu a fost inclus în acest ansamblu, însă suntem convinşi că tema trebuie să rămână cu forţă în agenda acestui guvern„.
Matteo Renzi i-a liniştit, spunând că dacă a dispărut ministerul, nu va dispărea şi reforma cetăţeniei. „Acolo unde ministerele nu au fost făcute, nu e din lipsă de atenţie la fiecare problemă, începând de la reforma cetăţeniei pentru generaţiile secunde”, a spus prim-ministrul Matteo Renzi.
„Să fim de acord, în mod foarte simplu, foarte banal, cu fiii noştri, care sunt la şcoala de fotbal împreună cu copii care au prenume dificil de pronunţat, dar care s-au născut în acelaşi oraş, au studiat în aceeaşi şcoală, au fost crescuţi de aceeaşi grădiniţă, care au împărţit acelaşi ciclu şcolar şi care, poate, sunt legaţi unul de celălalt de o relaţie de amiciţie, pentru care frecventează aceleaşi locuri preferate în fiecare oraş: bine, nu este o temă ideologică, este o temă de respect pe care noi o datorăm copiilor”, a afirmat Renzi.
Au rămas la fel de mulţi şi cei care se opun introducerii principiului „ius soli” la acordarea cetăţeniei. „Cum să dai cetăţenia după cinci ani de şcoală, fără a distinge dacă un copil este islamic?”, spune politologul Giovanni Sartori, care teoretizează de mai mult timp imposibilitatea de a integra în Italia anumite etnii (africani şi arabi) şi credinţe religioase (islamică).
Într-un interviu la Dagospia, în care comentează primii paşi ai guvernului Renzi, Sartori afirmă: „M-a lovit mai mult decât altele – explică politologul – noua sa propunere privind ius soli, chiar dacă acum a pus-o pe plan secund. Cum este cunoscut, eu sunt deosebit de contrar principiului ius soli, însă dintre toate proiectele care au fost elaborate pe această temă, cel al lui Renzi este cel mai stupid, superficial, pripit şi deconcertant pe care l-am auzit vreodată, pentru că prevede acordarea cetăţeniei italiene oricui face cinci ani de şcoală”.
„Dar chiar vrem să credem – întreabă Sartori – că sunt de ajuns cinci ani de şcoală elementară pentru a deveni cetăţean italian? Pentru a deveni cetăţean italian trebuie să fi acceptat în mod conştient principiul separării dintre Stat şi Biserică şi să fi respins dreptul teocratic sau al lui Alah. Dar cum să dai cetăţenia după cinci ani de şcoală, fară a distinge dacă un copil este islamic?”.
Potrivit profesorului suntem în faţa unui caz de „gravă iresponsabilitate”. „Pentru că nu numai deja astăzi nu ştim unde să punem imigranţii, având în vedere că noi italienii am reînceput să plecăm în străinătate în căutarea unui loc de muncă, ci le şi acordăm toate drepturile, inclusiv cele de vot. Şi într-o zi vor fi majoritate şi în această ţară, aşa cum tocmai am scris în următoarea mea carte”.
Scandalul cheltuielilor
În 10 luni cât a fost ministru, Cecile Kyenge a cerut decontarea unor cheltuieli totale de 53.895,47 euro, dintre care 42.740,74 pentru mijloace de transport şi 11.154,73 pentru cazare şi masă. Este cifra cea mai mare cheltuită de un ministru din guvernul Letta şi este – după cum subliniază cotidianul Libero – «cu mult mai mare decât decontul prezentat chiar de Letta, care în total a cheltuit 36.191,97 euro, din care 20.059,72 pentru transport şi 16.132,25 pentru cazare şi masă».