„Cât eram de supărat în acea zi…”. Acea zi în care Cristian Cosma, metalmecanic român rezident la Parma din 2007, era în faţa computerului pentru a citi comentariile „puţin diplomatice” a unor cititori privind prezenţa străinilor în Italia. Şi a scris şi el la Gazzettadiparma.it.
O răbufnire, da, cu ton hotărât dar niciodată exagerat. Şi cu scuze finale: „Ştiţi, fiica mea de 8 ani s-a întors acasă de la şcoală spunându-mi că-i este ruşine să le spună colegilor că este româncă…”
Din această ultimă frază s-a născut ideea unei întâlniri. Şi ceea ce a ieşit nu e numai povestea unei integrări fericite, ci şi o mărturie directă privind sistemul de ajutoare pus în practică de instituţii şi de asociaţii de voluntariat şi o analiză lucidă – dintr-un punct de vedere „original” – a chestiunii străini.
“Câte dificultăţi să te pui în regulă”
Cristian, de 35 de ani, trăieşte la Vicopò de un an cu familia. Soţia Ana este custode a micii biserici care se înalţă pe via Mantova, şi parohia le-a pus la dispoziţie apartamentul situat alături. Sunt creştini ortodocşi, cei din familia Cosma, însă acest fapt nu a fost un obstacol pentru don Francesco Rossolini şi pentru credincioşii din zonă. Şi duminica micuţa Larisa îmbracă cu mândrie tunica pentru cor.
Prima care a sosit în Italia a fost de fapt Anna, care şi-a găsit de lucru ca îngrijitoare la Bari şi lunar trimitea acasă banii câştigaţi. “A fost foarte dificil să ne separăm. Într-o zi soţia mea m-a sunat şi mi-a spus că familia la care stătea o acuza că a furat 50 de euro – povesteşte Cristian -. Am plâns la telefon: nu ştiam cum e în Italia, dar ştiam că Ana nu era o hoaţă şi i-am spus să plece din acea casă”. A găsit un alt loc de muncă şi între timp a venit şi Cristian.
“Începuturile au fost foarte dure, mai ales având de-a face cu birocraţia. Aici este totul un cerc vicios: ca să ai loc de muncă îţi trebuie documente, ca să ai documentele îţi trebuie un loc de muncă. De multe ori m-am gândit că nu voi reuşi şi să mă întorc în ţara mea. Venisem aici pentru a lucra, nu pentru a fura, însă nu reuşeam să mă pun în regulă”. În acea perioadă, banii pe care îi câştiga soţia erau folosiţi pentru a-i plăti lui un loc de dormit cu subînchiriere. “Pentru a mânca, în schimb, a trebuit să se descurce singur”, povesteşte femeia, de 31 de ani.
Astfel Cristian a cunoscut Caritas-ul de la parohia San Paolo. “Am avut norocul să întâlnesc o doamnă, Enrica, care mi-a dat totul: ajutor pentru casă, ajutor pentru muncă. Ea şi don Francesco au fost cei care până la urmă mi-au găsit un loc de muncă la o firmă metalmecanică şi care apoi ne-au oferit posibilitatea să venim aici la Vicopò. Dar dacă nu aş fi avut ce mânca, dacă nu aş fi primit ajutor?”, se întreabă astăzi bărbatul de 35 de ani, răspunzând în mod ideal celor care critică sprijinul oferit de asociaţiile de voluntariat.
Între timp, Ana şi Cristian, odată atinsă stabilitatea în muncă, s-au dus să o ia şi pe Larisa, care astăzi frecventează şcoala elementară. “Dacă ascultăm muzică românească în maşină, ea mă pune să schimb imediat ce ajungem în apropierea şcolii: se simte foarte bine aici la Parma dar în acelaşi timp îi este teamă să nu râdă colegii de ea. Şi ea aude zilnic toate comentariile privind românii, albanezii, moldovenii... Un adult se poate apăra, dar un copil este mai fragil. Iar eu încerc să-i explic că nu are de ce să-i fie ruşine. Dar am trecut şi eu prin asta: o dată eram în autobuz şi ascultam două persoane care vorbeau între ele: «Animalele le ducem la veterinar, dar pe aceşti străini, care aduc atâtea boli, unde îi trimitem?»”.
“Sunt necesare legi severe pentru cei care fură”
Cristian nu foloseşte jumătăţi de măsură privind chestiunea siguranţei: “Hoţii trebuie să meargă la puşcărie, indiferent de ce naţionalitate sunt: dar din păcate aici lipsesc regulile şi apoi mai este problema închisorilor pline care nu ajută: îi eliberează imediat. Este adevărat, citesc despre atâţi străini arestaţi sau denunţaţi. Dar eu cred că sunt oameni care vin aici special pentru a fura. În România un salariu mediu lunar este de 200 de euro: dacă ajungi în două zile, comiţi un furt de o mie de euro şi apoi te întorci acasă, poţi sta fără a lucra jumătate de an. Lucrul curios e că acolo nu prea sunt furturi: legile sunt mult mai severe”. Şi nu lipseşte o reflecţie în plus: “Droguri, prostituţie: dar dacă nu ar fi cerere oferta nu ar exista, corect? E ca şi la muncă: firma mea e în criză fiindcă nu mai sunt vânzări…”.
Cristian face un apel concetăţenilor săi de adopţie: “Nu ne consideraţi pe toţi la fel. Parma este un oraş foarte frumos, care ne-a oferit o primire adevărată: persoanele îţi dau totul dacă eşti de treabă”. “Şi ei sunt cu adevărat – povestesc enoriaşii din Vicopò -. Au meritat tot ceea ce le-a fost dat”.
Soţilor Cosma le mai rămâne doar un vis de realizat: “Să ne aducem aici mamele: nu este uşor să fie departe. Însă înainte trebuie să reuşească să iasă la pensie. Şi acolo e o problemă…”.