Paolo Conti semnează în Corriere della Sera, ediţia de Roma, un editorial intitulat "La capacità di indignarsi", în care comentează reacţiile destul de slabe ale politicienilor italieni şi tăcerea partidelor şi altor organizaţii, în legătură cu agresiunea barbară a cărei victimă a fost Mihaela la Roma. Doar pentru că este prostituată şi imigrantă, este explicaţia jurnalistului. Am adăuga noi şi tăcerea totală a instituţiilor statului român din Italia (în primul rând Ambasada), apoi ale asociaţiilor, dar şi a bisericii ortodoxe. Dacă din partea italiană au fost luări de poziţii importante (O amintim pe cea a ministrului Riccardi în prmul rând), nimeni din partea română nu a reacţionat.
O tânără femeie agresată în mod brutal şi incendiată rămâne o tânără femeie agresată şi incendiată, indiferent de naţionalitatea sa, de condiţia sa, de alegerile sale privind viaţa.
Însă nu e chiar aşa. Pentru că şi indignarea are propriile sale clasamente. Să luăm atrocele episod al cărui victimă a fost la Borghesiana în noaptea de marţi 11 septembrie Mihaela, de 22 de ani, cetăţeană româncă.
Dificil de imaginat ceva mai josnic şi lipsit de milă: o fată lipsită de apărare masacrată de cine ştie cine, şi mai ales de cine ştie câte animale travestite în fiinţe umane. Material suficient pentru a îngrozi şi în acelaşi timp dezgusta pe oricine are o responsabilitate politică sau administrativă în acest oraş.
În schimb lucrurile nu au mers astfel. Din cauza unei simple circumstanţe: cea care a fost bătută, care a fost arsă pe mai mult de 50 la sută din corp, a fost o prostituată. În plus, imigrantă. {i astfel în clasamentul indignării nu s-a marcat punctajul maxim. Dimpotrivă.
Primarul Gianni Alemanno a vorbit de "barbarie animalică" şi apoi s-a limitat să solicite aprobarea unei legi naţionale privind prostituţia pentru a proteja aceste femei "de violenţa căreia deseori îi sunt supuse" fără a face referire la prezentul şi viitorul acestei biete fete.
A existat însă vocea puternică şi fermă a ministrului Andrea Riccardi care a întâlnit-o – unicul – pe fată la Sant'Eugenio. "Am venit aici ca mărturie a prezenţei guvernului şi pentru a exprima condamnarea personală pentru acest foarte grav atentat la viaţa şi la corpul unei foarte tinere fete străine". Riccardi a făcut două alegeri importante. Prima: să demonstreze prezenţa guvernului. A doua: să vorbească despre "o foarte tânără fată străină", fără definiţii ulterioare.
Însă în afară de Riccardi şi Alemanno (şi ca să spunem adevărul de secretarul naţional al Udc, Lorenzo Cesa, care a cerut să nu se uite într-o zi ceea ce s-a întâmplat) şi făcând excepţie comentariile unor exponenţi politici locali romani şi laziali (foarte demni de tot respectul, să fie clar) temperatura generală a fost joasă.
Tăcere din partea multor deputate şi senatoare angajate pe frontul apărării drepturilor femeilor. Tăcere de la cei din conducerea marilor partide naţionale. Tăcere din partea multor altor observatori, de obicei foarte atenţi, ai realităţii noastre sociale. Aproape că motivul acestei ruşini (o "pedeapsă" din partea exploatatorilor) ar putea să autorizeze colectivitatea să reducă acea bătaie de joc de nespus la o reglare de conturi în universul marginalităţii.
Bineînţeles, în acest tip de refulare colectivă, nu există un calcul: numai un automatism. Însă tocmai acea declanşare nedorită, nedecisă la masa discuţiilor, subliniază şi agravează o tăcere în mod sincer inacceptabilă. Trebuie sperat că le vor urma faptele cuvintelor lui Riccardi, atât de angajante privind guvernul din care face parte. Imigraţia (şi cea din interiorul Uniunii Europene) continuă să producă goluri de disperare precum cel în care a căzut biata Mihaela. Să sperăm că cineva o va elibera, şi nu e numai o metaforă din bunătate.
(Paolo Conti, Corriere della Sera)