17 februarie 1992 este ziua care a schimbat cursul istoriei contemporane a Italiei, ziua în care a fost declanşat cutremurul teribil care va decapita, în doi ani de zile, clasa politică din Peninsulă.
Arestarea lui Mario Chiesa
Cea mai vastă operaţiune anticorupţie din Europa ultimilor 20 de ani a început în biroul unui politician aproape necunoscut de opinia publică, la sediul unui sanatoriu pentru bătrâni din Milano. Inginerul Mario Chiesa era directorul sanatoriului „Pio Albergo Trivulzio” şi unul din cei mai importanţi membri la nivel local ai partidului Partidului Socialist Italian.
Pentru a semna contracte cu diferite firme care doreau să furnizeze servicii sanatoriului, Chiesa cerea o anumită taxă, mai precis 10% din valoarea contractului. Politicianul este surprins exact în timp ce încasează un plic cu 7 milioane de lire- circa 3600 de euro. Chiesa este arestat de un tânăr procuror, membru al grupului de magistraţi care a început să se ocupe de dosarul „Mani Pulite” (Mâini Curate): Antonio di Pietro, care va deveni, în mai puţin de un an, un fel de erou naţional în lupta împotriva corupției.
Un caz “izolat” care ascunde un sistem bolnav
Ştirea despre arestarea politicianului socialist nu trece neobservată. Leaderul unuia din cele mai importante partide din Peninsulă, PSI (Partidul Socialist Italian) şi unul din cei mai puternici politicieni, Bettino Craxi, vorbeşte despre „un caz izolat”, care nu are nimic de-a face cu majoritatea cinstită a membrilor de partid. Însă, din închisoare, Chiesa le dezvăluie anchetatorilor un adevărat sistem bazat pe „şpagă” („tangente” in italiană, de unde derivă și numele dat sistemului- Tangentopoli, sau Oraşul Şpăgii).
Sistemul, care începe să fie demascat de procuratura din Milano, se baza pe o adevărată reţea coruptă, alimentată de „taxe” ilegale. Beneficiarii sunt toate partidele politice, în special cele două formaţiuni care s-au alternat la putere după cel de-al doilea război mondial, PSI şi DC (Democrazia Cristiana).
Sinucideri
Pe parcursul următoarelor luni, ancheta se extinde, sub ochii mass media, care are acces la documentele magistraţilor. Tot mai mulți politicieni, de pe întreg teritoriul naţional, sunt convocați de către echipa („Pool”) de magistrați din Milano. Cei mai mulţi sunt suspectaţi de corupţie, luare de mită, acordarea de favoruri şi contracte publice în schimbul unor sume de bani.
Pe 17 iunie, la patru luni de la arestarea lui Mario Chiesa, are loc prima sinucidere ca o consecință a furtunii anti- corupție. Este vorba de un exponent local al PSI, care abia fusese interogat de Antonio Di Pietro.
Pe 2 septembrie, Sergio Moroni, parlamentar socialist cercetat de către procurori, se sinucide, la rândul lui, nu înainte de a trimite o scrisoare Președintelui Camerei Deputaților. În scrisoare se declară vinovat și protestează împotriva procesului mediatic la care sunt supuși politicienii anchetați, înainte de emiterea unei condamnări definitive. Sistemul de „taxare”, mai scrie Moroni, nu este folosit în scopuri personale, ci reprezintă o metodă de finanţare ilegală a partidelor.
În decurs de câteva luni, „Tangetopoli” va face alte victime, printre care fostul preşedinte al companiei energetice publice Eni, Gabriele Cagliari, care se sinucide în închisoare, fiind anchetat într-un alt proces de corupţie, legat de fuziunea cu compania privată Montedison. În anchetă sunt implicaţi atât politicieni cât şi oameni de afaceri de prim nivel, iar la trei zile după sinuciderea lui Cagliari, se împuşcă mortal şi preşedintele Montedison, Raul Gardini.
Clasa politică, decapitată
Rînd pe rând, exponenţi de seamă ai celor două partide majoritare, dar şi numeroşi întreprinzători, sunt acuzaţi de corupţie. Însuşi Bettino Craxi, de două ori premier al Italiei, este pus sub cercetare la mijlocul lunii decembrie 1992, fiind anchetat pentru nu mai puţin de 40 de capete de acuzare. Alţi miniştri, printre care cel al Justiţiei, sunt constrânşi să demisioneze, după ce numele lor apare în cursul anchetelor. Craxi va demisiona din funcţia de secretar general al Partidului Socialist, exact la un an de la arestarea lui Mario Chiesa.
Opinia publică, revoltată faţă de o clasă politică coruptă, şi-a desemnat noii eroi: procurorii din Milano care au demarat ancheta. Într-un sondaj care măsura popularitatea personajelor publice ale momentului, Di Pietro a ajuns la un procent de 80%.
Efectele scandalului celei mai vaste operaţiuni anti-corupţie au fost vizibile la primele alegeri administrative, în iunie 1993. Partidele majoritare au pierdut, fiecare, până la jumătate din voturi. Aşa se termină “Prima Republică”, perioada dintre sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial şi declanşarea anchetei “Mani Pulite”. În vizorul anchetatorilor au intrat, ulterior, chiar judecători şi zeci de membri ai Gărzii Financiare.
Sfârşitul anchetei “Mani Pulite”
Di Pietro şi colegii săi au devenit, ei înşişi, ţinta unor atacuri publice în mass media italiană, în spatele cărora se aflau politicieni vizaţi direct de anchetă.
Deşi s-a desfăşurat sub ochii opiniei publice şi a decapitat sistemul politic de la acea vreme, ancheta “Mani pulite” nu a dat rezultate concrete pe măsură.
În decembrie 1994, Di Pietro se retrage din magistratură, după ce este acuzat de şantaj de către un om de afaceri. Ulterior ancheta împotriva lui Di Pietro va fi arhivată, pentru că “nu a existat niciun delict”. Demisia lui Di Pietro marchează sfârşitul anchetei “Mani pulite”.
Craxi fuge în Tunisia
Bettino Craxi, personajul simbol al mediului politic corupt, fuge în Tunisia în mai 1994, pentru a evita închisoarea. 1994 este şi anul intrării în politică a lui Silvio Berlusconi, ulterior duşman declarat al lui Di Pietro.
După 20 de ani: de la cancer, la metastază
Triumful anchetei este estompat, pe de o parte, datorită expirării termenelor de judecată, pe de altă parte în urma adoptării în Parlament a unor legi care au diminuat responsabilitatea celor acuzaţi. Tăcerea s-a aşternut cu acordul tacit al tuturor forţelor politice.
“Nu se poate spune că nivelul corupţiei a scăzut în Italia, ca urmare a anchetei Mani Pulite, vina fiind în mare parte a politicienilor care nu au fost capabil să rezolve problema la rădăcină”, a declarat, pentru agenţia Asca, Piercamillo Davigo, unul din magistraţii care au demascat sistemul numit “Tangentopoli”.
Trebuie să se facă o distincţie, mai precizează Davigo, între percepţia de corupţie şi corupţia în sine. În Italia, cetăţenii, sătui şi deziluzionaţi, nu mai au încredere în instituţii şi nici în politicieni, convinşi că “toţi fură”. Iar nivelul corupţiei reale a crescut din nou, “pentru că, nici celui care dă mită, nici celui care o primeşte, nu îi convine să denunţe acea situaţie”.
Participând la un eveniment dedicat împlinirii a 20 de ani de la demararea anchetei Di Pietro, el însuşi actual leader al unui partid parlamentar, “Italia dei Valori”, a făcut un bilanţ trist: “În toţi aceşti ani, corupţia din Italia nu a dispărut, dimpotrivă, a devenit mai puternică. Dacă atunci aveam cancer, acum am ajuns la metastază”.
Miruna Cajvaneanu