Maria Cristiana Tudose
Când te întreb dacă mă mai iubeşti te privesc în ochi. Nu-mi sunt de ajuns cuvintele, mă hrănesc cu faptele dar cel mai mult mă hrănesc cu privirea ta. Mă arunc în ochii tăi, mă privesc prin ei şi tânjesc după buzele tale care-mi amintesc că undeva, în sufletul meu, există ceva frumos. Când ne certăm, te rog să stăm de vorbă. Când sufletul îţi este greu, te aştept cu braţele deschise.
Pentru tine mi-am deschis încă o dată sufletul, am lăsat lumina să pătrundă într-un loc întunecat, pătat cu dezamăgiri şi lacrimi uscate. Când te întreb dacă mă mai iubeşti, să nu te superi, să-mi ierţi copilăriile, să-mi ierţi capriciile, să ai răbdare, să-mi răspunzi privindu-mă în ochi pentru că prin iubirea ta, astăzi am ajuns să mă iubesc.
Sunt relaţii simple şi apoi suntem noi. Noi, ce care ne-am obişnuit cu despărţirile, cu aşteptările, cu veştile neaşteptate, cu responsabilităţile, cu teama şi greutăţile. Noi, cei care trăim o relaţie frumoasă, dar grea. Noi, cei care iubim la nebunie chiar dacă ne despart distanţe mult prea mari. Noi, cei care ne mulţumim cu mesaje şi telefoane pentru că ştim că aşteptarea aduce fericire absolută.
Noi, cei care nu ne putem face prea multe planuri pentru că întotdeauna apar situaţii neprevăzute. Noi, cei care ne bucurăm de fiecare noapte de dragoste pentru că mâine telefonul s-ar putea să sune şi tu pleci, eu rămân. Noi, cei care suntem departe cu trupul, dar aproape cu inima.
Îţi spun „ai grijă, totul va fi bine. Ai grijă, sună-mă, gândeşte-te la mine.” Nu-mi oboseşte sufletul pentru că te aşteaptă pe tine, dar privindu-te cum pleci, inima plânge într-o linişte zgomotoasă. Aş striga după tine, dar ştiu că tot ce faci este ca să ne fie bine.
Nu-mi cere să fiu ceea ce nu sunt. Nu-mi cere să fiu nepăsătoare, să nu pun la suflet orice, să n-am încredere în oameni, să nu le ofer tot ce am mai frumos. Nu-mi cere să mă ascund, nu-mi cere să stau ca apoi tu să mă alungi. Nu-mi cere să mă schimb, nu te baza pe faptul că iert orice, nu-mi cere să nu te iau în braţe, nu-mi cere să nu te surprind cu gesturi mici, nu-mi cere să renunţ la iubire pentru mândrie.
Cele ca mine, cele care se bucură de o cafea în doi, cele care ar petrece întreaga seară în casă, protejaţi de ploi şi de vânt. Cele care au curajul să se arată la lumină, după ce au stat ascunse în întuneric. Pentru că am luptat să fiu cine sunt, pentru că mi-am impus să mă schimb, pentru că am sacrificat orice vis pentru puţin curaj, pentru că am învăţat să mă iubesc, eu astăzi îţi ofer un ultimatum. Ia-mă aşa cum sunt, iubeşte-mă până mă sufoc, caută-mă, lasă-mă să fiu liberă, lasă-mă să alerg după vise, nu-mi cere să mă schimb, învaţă să mă apreciezi, nu mă compara cu celelalte, nu-mi cere să plâng când mie îmi vine să râd, nu-mi cere să stau când eu aş alerga zile întregi, nu-mi cere să tac pentru că am atâtea de spus, atâtea de povestit şi trăit.
Nu sunt calmă, sunt o furtună care a sosit pe tărâmul sufletului tău şi a răscolit nenumărate sentimente. Realizez că deseori sunt prea zbuciumată, încerc să rezolv multe într-un timp atât de scurt, încerc să spun sentimentelor pe nume deşi deseori îmi este prea greu.
Şi mai ştiu că tot ce-mi lipseşte mie, ai tu. Tot ce n-ai tu, am eu. Ştiu că tu mă faci să râd când îmi vine să plâng, eu te fac să alergi când ai vrea să baţi pasul pe loc, tu mă faci să rămân când aş vrea să plec, tu cu parfumul tău, cu răbdarea ta deranjant de liniştitoare.