„Batista albă” este un volum semnat de scriitorul Viorel Boldiş, care se adresează copiilor cu vârste cuprinse între 7 şi 10 ani. Este povestea unui tânăr imigrant român care se întoarce la vatra strămoşească, pentru a-şi îmbrăţişa părinţii, după mai mulţi ani de absenţă.
«Am început să scriu povestiri pentru copii după ce am adus-o pe fata mea, Anda, în Italia. Avea doar 9 ani şi am vrut să-i îndulcesc cumva impactul cu o lume necunoscută», ne explică Viorel Boldiş modul în care au luat naştere primele povestiri.
«Apoi a urmat Amir, povestea unui copil afgan pe care mi-a spus-o un cerşetor, cu care am împărţit acelaşi pat de carton la gara din Milano, acum mai bine de zece ani. Ultima povestire este „Batista albă”, pe care am scris-o direct în limba italiană, amintindu-mi de istorisirile bunicului meu, pe când eram şi eu un copil.»
Poetul muncitor Viorel Boldiş: „Sunt un fiu de ţăran, pierdut prin lume”
Viorel Boldiş, fost mediator cultural la Brescia, este convins că tinerii au un mod diferit, în comparaţie cu adulţii, de a înfrunta experienţa imigraţiei: «Odată depăşită bariera lingvistica, poate singura lor problema este dualitatea culturală la care trebuie să se adapteze. Copiii străini în Italia tind să se desprindă definitiv de cultura de provenienţă, pentru a se simţi cât mai repede integraţi în noul model socio-cultural. Părinţii lor, însă, tind să menţină vie cultura ţării de origine, prin comunicarea directă cu propriii fii.»
Dorul de casă
Adulţii, continuă Viorel Boldiş, «se desprind mai greu de obiceiurile, tradiţiile şi graiul de acasă şi rămân mereu cu sufletul la acel picior de plai şi gură de rai». În acele clipe, experienţa străinătăţii devine poezie, iar amintirile se împletesc cu viaţa de zi cu zi: «Stropi de memorie, uliţe prăfuite şi biserici mici de lemn din satul natal, pizza mâncată printre lacrimi la umbra Domului.»
Nostalgia plaiurilor natale este puternică, în ciuda anilor petrecuţi peste graniţă: «Noi, românii, avem acea zicală, destul de tragică şi nefericită „Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n ţara mea”. Într-o oarecare măsură cred că suntem un popor împăcat cu propria soartă. Noi, dezrădăcinaţii, avem câteodată idei neclare despre noţiunea de acasă. Pe de o parte, rădăcinile ne trag înspre locurile de baştină. De cealaltă parte, crengile şi mugurii care cresc din noi, vor libertatea cerului lipsit de îngrădiri. De câte ori mă duc în România, mă întorc acasă. Şi de câte ori revin în Italia… torno a casa. Viaţa noastră, a emigranţilor, este o continuă reîntoarcere!»
„Groapa comună”
Cum a evoluat scriitorul Viorel Boldiş către un parcurs literar în limba italiană? «Primul meu volum de poezii, „Singur în groapa comună”, ar fi trebuit să apară în 1989, dar atât anii dictaturii, cât următorii, au fost poate cei mai nepoetici din istoria României. „Singur in groapa comună” însemna singurătatea unui tânăr oprimat de dictatură. Aş putea spune că am trăit, ca emigrant, aceeaşi sigurătate, în groapa comună numita emigrare, dezrădăcinare, ba chiar „dezcuvântare” uneori. Nu eu am adoptat limba italiană, ea m-a adoptat pe mine!»
Scriitorul român recunoaşte că autorii emigranţi sunt, într-un fel, marginalizaţi în Italia, constituind o categorie mai degrabă îngrădită: «Suntem priviţi drept cei „din afară”, de către cei „dinăuntru” unde ei sunt înauntru, iar noi afară, ei sunt literatura oficială, iar noi un fel de literatură marginală. Ambiţiile mele literare se opresc la emoţiile din ochii celor care mă citesc şi la bătăile inimilor, indiferent dacă sunt italieni sau străini.»
Punte de cuvinte
Poezia a devenit pentru poetul şi emigrantul Boldiş o cale de a-şi exprima suferinţa şi bucuria, o terapie sufletească, «atunci când poetul se află în exil, când rădăcinile lui au fost smulse, strămutate. Poezia dobândeşte, pe lângă funcţia ei metafizică şi un rol de terapie, de vindecare, de oblojire a rănilor înstrăinării, a durerii rădăcinilor smulse.»
Iar poetul devine «o punte dintre emigranţi şi locuitorii ţării gazdă. Dar, ca orice punte, şi poetul are nevoie de a se sprijini pe ceva: un capăt al punţii mele se spijină pe cuvânt, iar celălalt pe semnul exclamării. În timp ce filozoful se întreabă care este rostul punţii ăsteia, omul de ştiintă caută ecuaţia la baza construirii acestei punţi, politicianul încearcă să vadă câte voturi i-ar putea aduce puntea, poetul nu face altceva decat să fie el însuşi puntea şi să îşi exprime mirarea.»
Imagine manipulată
În opinia lui Viorel Boldiş, imaginea emigranţilor din Peninsulă este manipulată de presă, şi nu numai: «Presa italiană nu „iluminează” corect în direcţia străinilor. Ori închid lumina asupra unor aspecte, ori aprind faruri mari şi orbitoarea asupra altora. Eu, cu mintea mea de ardelean, aş zice că n-ar fi mare bai dacă în locul ochelarilor de cal, unii i-ar pune pe cei de soare şi am încerca împreună să vedem cine manevrează farurile orbitoare şi artificiale!»
Miruna Căjvăneanu
