Iată textul scris de românca Irina Şerban, câştigătoarea concursului literar “Cara Italia…” organizat de asociaţia culturală Pragmata din Roma, cu oacazia sărbătorii a 105 de ani de la Unitatea Italiei. Premierea a avut loc pe 8 noiembrie, la sediul Consiliului regional Lazio.
Dragă Italia,
Te-am văzut pentru prima dată la o petrecere. Purtai o haină lungă de vară albă; un umăr era descoperit şi de pe celălalt atârna graţioasă gloria, faima şi puterea. Ne-am prezentat, tu Imperia şi eu… Am vorbit îndelung: aveai mari proiecte pentru viitor şi multe visuri pentru prezent. Alături de tine mergeau entuziasmul, pasiunea şi respectul, lăsând o amprentă de neşters, îi cucereai pe toţi! Ai început să râzi când ţi-am spus că, poate, într-o zi nu le vei mai vrea pe toate acasă la tine.
Te-am revăzut după ceva timp împreună cu geamăna ta. În ciuda complimentelor mele m-ai acuzat de cruditate, dar nu din vina mea, sora ta se numea la fel ca tine. V-am sugerat cu amabilitate numele respectivilor soţi: Orient şi Occident. Îmi face plăcere ca la ani distanţă să se amintească de voi într-un mod atât de distinct.
Te-am întâlnit din întâmplare odată şi mă chinuiam să te recunosc. Mi-ai povestit de invadatori, de bătălii pierdute, de inamici neînfrânţi, despre solitudine şi despre frica de a nu dispărea. M-ai întrebat ce să faci deşi ştiai că eu nu am nici preferaţi nici antipatici. Am înţeles atunci disperarea ta, dar mai mult decât să-ţi urmezi drumul nu te puteam sfătui.
Te-am văzut renăscând şi strălucind la Roma. Mi-ai smuls un zâmbet, şi ştii cât de serios sunt, când mi l-ai prezentat pe noul tău aliat: Dumnezeu. Trebuie să spun că aţi făcut o echipă bună şi mi se pare că şi el, la fel ca mine, este mândru de tine chiar dacă niciunul dintre noi nu te elogia prea mult. Am rămas în apropiere, observând noua viaţă care te înconjura şi pe care de data aceasta o împărţeai cu puţini aleşi. Ştiam că aveai să renaşti şi rar greşesc.
Te-am văzut plângându-ţi soldaţii, copiii tăi, oamenii tăi. Le-ai promis lor în mod solemn, pentru prima dată o promisiune făcută lor, că niciodată nu ai fi cerut ajutor inamicului: să plăteşti gloria cu vieţile lor era prea mult până şi pentru tine. Încă o dată molozul de la picioarele tale aştepta să fie transformat în case.
Ne-am întâlnit din întâmplare acum câteva zile. Nu m-ai recunoscut, poate din cauza timpului. Păreai splendidă, în ciuda petelor de pe haina albă cu linii verzi şi roşii. Te-am urmărit: de multe ori, în faţa unor supermarket-uri ai numărat banii din portofel, fără a intra vreodată; de multe ori te-ai învârtit în jurul magazinului de bijuterii, până ţi-ai scos inelul şi ai intrat. Nu purtai alte bijuterii. Când ai ieşit am văzut pantofii murdari şi rupţi; haina lungă folosea la mascarea mersului cu dificultate. Te văd mai târziu, aşteptându- ţi cu răbdare rândul pentru a intra cu capul plecat într-un mic local; în aer e miros de paste şi ciorbă caldă şi alături de tine intră şi alţii, iar alţii rămân afară la rând. Înţeleg jena ta aşa cum cu mulţi ani înainte am înţeles disperarea ta: nu te-am aşteptat. Te văd astăzi: arunci gunoiul… în faţa casei tale. Mi se pare că era marea înainte acolo, acum nu mai e nimic şi tu nu auzi strigătele care vin de sub gunoiul tău: acidul arde pământul. Cineva caută ceva printre gunoaie, dar tu urli la el: “Întoarce-te la tine acasă!” şi îl împingi cu un baston. Îţi răspunde şi el, la fel ca ţie, îi este foame, dar nu crezi asta: îl laşi să se înece.
Te văd în seara aceasta: dansezi într-o vitrină, eşti aproape goală, ignorantă şi la un anumit punct devi isterică. De data aceasta mă vezi şi îţi dai seama că, spre deosebire de ceilalţi, nici nu aplaud nici nu zâmbesc. Se apropie de tine cineva pe care nu-l cunosc şi, deşi nici tu nu îl cunoşti, pleci cu el! Câteva ore mai târziu te găsesc pe prima pagină… implicată într-un scandal. În faţa unei cafele îmi povesteşti despre eforturile pe care în zadar le-ai făcut, despre cât de obosită eşti şi despre cum nu te mai interesează nimic de nimeni, inclusiv de tine. Nu ştii să-mi spui unde a luat sfârşit curajul tău şi eu mă întreb, pe ce drum ai pierdut pasiunea şi speranţ a? Ridici din umeri şi priveşti golul din faţa ta. Te justifici: nici alţii nu traversează cu bine această perioadă. Pentru puţin timp lucrurile au mers bine şi credeai că vor merge în continuare bine şi în schimb… din nou mă acuzi de cruditate şi pentru câteva secunde văd aceeaşi Italie radioasă de acum foarte mult timp; zâmbesc pentru o secundă, te întreb dacă, totuşi, ţi se pare un bun motiv să te laşi în voia corupţiei, intoleranţei şi, în concluzie, a derivei. Ochii tăi aspri mă fixează plini de ură.
Draga mea Italie, nu te mai văd deloc… şi nu e o glumă. De multe ori m-ai învinuit pe mine sau pe alţii pentru ceea ce de una singură făceai din viaţa ta; îmi imaginez că este o slăbiciune omenească dar, oricât aş încerca, nu reuşesc să o înţeleg bine. Mă cunoşti bine ca să ştii că nu acord nici onoare nici dezonoare, pur şi simplu pentru că nu pot interveni. în orice caz, având în vedere că o recomandare nu este considerată intervenţie, sfatul meu e simplu: acum redevino înţeleaptă şi senină, valorizează ceea ce ţi se dă, încetează să te lamentezi şi… gândeşte! Natura mea nu îmi permite nimic mai mult decât să observ.
După tot ceea ce am văzut astăzi la tine, acesta este sfatul meu. Nu-ţi pot spune altceva, depinde doar de tine. Să ştii că voi continua să te observ şi câteodată să te vizitez.
Cu multă afecţiune, amicul tău, Destinul