Umberto Marinello, autorul cărții a declarat în exclusivitate pentru Gazeta Românească: „Doctorul Livio Zanolini a fost medicul familiei mele pe toată perioada în care a locuit la Pontelongo. Îl cunosc bine si am putut să apreciez profesionalitatea sa. Dar nu acesta este motivul care m-a convins să povestesc ceea ce a făcut. Întotdeauna am dat o atenție deosebită acelor persoane care s-au implicat social. Astfel am publicat vieți de sindicaliști, de supraviețuitori ai lagărelor naziste care apoi n-au precupețit toată viață să povestească ceea ce li se întâmplase, în speranța cutremurăriii conștiințelor și împiedicarea ca astfel de fapte să se mai întâmple, de sportivi care în sport au găsit expresia voluntariatului.
Livio Zanolini, salvatorul artiştilor români
Doctorul Zanolini a făcut multe pentru români care vedeau în țara noastră o posibilitate de a trăi liberi. Și a făcut-o cu o umană solidarietate, fără să ceară ceva în schimb, deschizând casa sa și apoi dedicându-se pentru aranjarea lor în Italia sau în alte țări.
Mi se pare că această poveste trebuia să fie scrisă. Unele lucruri nu pot să cadă în uitare. “
“Un ponte verso la liberta'”– O punte către libertate foarte lungă, la propriu și la figurat pentru tânărul doctor Livio Zanolini care în 1949 vine repartizat ca medic la Pontelongo, după absolvirea Facultății de Medicină din Padova. Drumul către libertate l-a purtat de la București cu un convoi militar împreună cu alți cetățeni de origine italiană la Veneția în ziua însorită de semnificații 23 august 1948. Dacă primii 23 de ani sunt de bucureștean următorii ani sunt petrecuți în Italia. Întreaga activitate de medic și-a desfășurat-o la Pontelongo ajungând să cunoască fiecare familie. În acei ani Italia se refăcea după război și viața nu era ușoară pentru nimeni. Dar porțile casei sale a fost permanent deschisă artiștilor români care veneau la expozițiile Bienalei de la Veneția sau a celor întâlniți absolut întâmplător. Viața doctorului Zanolini este bogată în evenimente, prieteni și amintiri proaspete. Iar viața prietenilor domniei Sale este mult mai bogată datorită afecțiunii și umorului său!
În paginele acestei cărți sunt mărturii tulburătoare ale locuitorilor acestui orășel , dar și ale academicianului român Ioan Aurel Pop, fost director al Institutului Român de la Veneția.
Un gând despre un OM
L-am cunoscut personal pe doctorul Livio Zanolini prin 1998, la Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia (IRCCU), în timpul unui simpozion organizat de colegul meu, profesorul Ion Bulei, directorul de-atunci al aşezământului. Eu am vorbit atunci – într-o italiană stângace – despre Inochentie Micu-Klein, episcopul român transilvan unit, care luptase din răsputeri pentru emanciparea naţională a poporului său şi care murise în exil la Roma, departe de ţară, pe la 1768. În încheierea intervenţiei mele, spusesem celor din sală că, în fine, după circa 250 de ani, se împlinise voinţa testamentară a înaltului prelat, aceea de se odihni în ţara sa de baştină, acolo unde se născuse. Şi am citat atunci cuvintele episcopului dintr-o scrisoare a sa, care-i plăcuse aşa de mult lui Lucian Blaga: „Nu poţi învia cu adevărat decât în pământul patriei”, alăturându-le altora, la fel de emoţionante: „Nu ştiu prin ce dulcime ne atrage pământul natal pe toţi şi nu îngăduie a nu ne aminti de el…”. Livio Zanolini era în sală, alături de mulţi alţi italieni, care s-au simţit mişcaţi de mărturia sinceră de patriotism lăsată de Inochentie Micu, din secolul al XVIII-lea. El însă, Livio, care nu se lasă uşor impresionat, a voit să afle detalii în plus, să compare, să cântărească şi, evident, mi-a pus întrebări (natural, în limba italiană, ca să înţeleagă publicul). M-am mirat că un italian ştia şi voia să mai ştie atâtea lucruri despre România şi mi-am exprimat mirarea prin vorbe. Dr. Zanolini m-a privit lung si mi-a spus foarte serios, într-o limbă românească desăvârşită: „Păi şi eu m-am născut tot în acea patrie de la Carpaţi şi de la Dunăre, de care vorbea episcopul pe care l-aţi evocat. De fapt, eu am două patrii…”. Şi aşa a început lungul nostru dialog şi prietenia noastră fără sfârşit.
Mă leagă de Livio amintiri aproape deceniu şi jumătate, dar parcă a trecut un secol, atât sunt de pline de sevă aceste amintiri! Livio mi-a cerut imediat să ne tutuim şi a început să-mi spună, lângă un pahar cu vin, crâmpeie din viaţa sa. Ne-am mai revăzut din 1998 de vreo două ori, până când, în 2003, am devenit, la propunerea Academiei Române, director al IRCCU. De-atunci ne-am tot văzut, la Veneţia, la Padova, la Toreglia, la Cividale del Friuli, la Treviso, cu ocazia unor evenimente culturale de excepţie. Prin Livio Zanolini şi prin Rosy – distinsa lui soţie, omul-pereche care-l secondează, îl înţelege şi, mai presus de orice, îl iubeşte şi îi iubeşte pasiunea pentru România – l-am cunoscut pe marele artist Marcel Chirnoagă (trecut acum în altă lume) şi i-am organizat o expoziţie la Palazzo Correr, sediul IRCCU. Aşa am aflat că Livio şi maestrul Chirnoagă fuseseră colegi de liceu în Bucureşti. Nu peste mult timp, a urmat o altă expoziţie – mare, retrospectivă – a lui Marcel Chirnoagă, la Padova, organizată în colaborare cu Musei Civici, în urma căreia au fost donate (şi primite cu mare cinste) o serie de opere ale maestrului în colecţiile muzeale padovane. Era numai începutul, fiindcă împreună cu Livio şi Rosy şi graţie lor, am cunoscut apoi mulţi şi mari artişti români şi italieni, mai ales pictori, graficieni, sculptori. Între ei a fost şi Livio Seguso, cel care fusese protagonist al unei faimoase bienale veneţiene, prin anii '70 ai secolului trecut şi care lucra, aidoma strămoşilor săi din Murano, în sticlă. Soţia mea şi cu mine am avut privilegiul să fim ghidaţi, la o expoziţie din Treviso (în 2007), în universul artei lui Seguso, chiar de către Livio şi Rosy.
Mă leagă de Livio cunoaşterea profundă a Italiei, de la miazănoapte până în Sicilia, cu monumentele ei unice. Aşa am vizitat Cividale del Friuli, veche aşezare romană, devenită în Evul Mediu Civitas Austriae, în rivalitate prelungită cu Udine, capitala Ţării Friulane. La sfatul său, am ajuns plin de emoţie în Sicilia – oaspete al celei care este acum de pioasă amintire, profesoara Teresa Ferro – acolo unde civilizaţiile se suprapun, de la fenicieni şi greci încoace, neîntrerupt şi se văd într-un fel de stratigrafie istorică specială. Sicilia este ca straturile unui tort. Am cunoscut cu el, la pas ori cu maşina, cele "Trei Veneţii" sau Triveneto, dar mai ales Veneto propriu-zis – regiunea a cărei capitală este azi Veneţia – cu farmecul vilelor sale palladiene, cu Padova lui Giotto de la Capella degli Scrovegni, cu Padova universitară şi academică, pe unde trecuseră nobilul transilvănean de origine română Petru More, pe la 1500 sau Constantin Cantacuzino stolnicul, pe la 1600…
Cele mai multe amintiri cu Lilvio provin de la Veneţia, din ambianţa Institutului Român, adică a Palatului Correr. În acest loc al memoriei, construit pe la 1500 de către o faimoasă familie veneţiană, cumpărat pentru statul român la iniţiativa lui Nicolae Iorga (prin 1928-1930), pulsează cultura noastră în Lagună. Destinat "maturării vocaţiei tinerilor români", Institutul adăposteşte bursieri, o bibliotecă, săli de conferinţe şi de expoziţii, fiind gazda unor programe de cultură, de istorie, istoria artei, arte frumoase etc. Multe din aceste programe au fost făcute cu ajutorul lui Livio Zanolini şi al lui Rosy, prezenţe obişnuite în saloanele palatului veneţian. Prin Livio, s-au organizat la Palazzo Correr expoziţiile lui Nelu Pascu, Ion Atanasiu Delamare, Emilia Persu, recitaluri de pian susţinute de Andrei Deleanu, retrospective ale picturii româneşti contemporane, expoziţii ale unor artişti români (sau născuţi în România) din diasporă, mai ales din Germania, precum Hildegard Klepper sau Radu Maier.
Locul ideal pentru Livio în constelaţia prietenilor lui este însă casa de pe Colinele Euganee, din Toreglia, nu departe de Padova. Acolo îşi duce mereu prietenii dragi, în universul artistic clădit cu migală de câteva decenii. Este o casă-muzeu, cu opere ale unor mari artişti români, trecuţi prin acest loc de-a lungul deceniilor. În anii regimului comunist, Livio a găzduit aici, gratuit, uneori pentru luni şi ani de zile, pe fugarii artişti, scăpaţi din infernul de acasă, din ţara care devenise un fel de închisoare. Casa a fost, prin urmare, şi un laborator de creaţie, un atelier imens, pe unde au trecut personalităţi de excepţie, de la criticul Ion Frunzetti până la Marcel Chirnoagă. Cu toţii şi-au lăsat pe-acolo urmele trecerii lor sub formă de opere de artă, unele capodopere. Este astfel la Toreglia una dintre cele mai mari şi mai importante colecţii private de artă românească din occidentul Europei. Casa aceasta muzeu este însă departe de răceala şi de formalismul unui muzeu, fiindcă este, înainte de toate, o casă, plină de omenie şi de căldură. Aici se vede dimensiunea umană specială a lui Livio, ca şi iubirea sa pentru furmos, tocmai fiindcă omul este creator de frumos…
Livio Zanolini este un OM irepetabil, pentru că toţi suntem deosebiţi unul de altul, dar mai ales este un OM special. El este dotat de Creator cu o căldură umană care emană prin toate fibrele fiinţei lui. E departe de a fi sfânt sau sanctificabil şi ştiu că îi repugnă religia în forme exagerate şi comerciale, pentru amăgirea naivilor şi credulilor. Cred că s-a ghidat după vorbele înţelepte ale lui Terentius: "Sunt om şi nimic din ceea ce este omenesc nu socotesc străin de mine". De aceea, a cunoscut şi plăceri şi dureri, şi bucurii şi tristeţi, şi bune şi rele, trecând printr-o gamă foarte largă de experienţe. Ca identitate etnică pe linie paternă, el este fără discuţie italian, mai ales după ce, fugind din calea comunismului adus pe tancurile sovietice, şi-a regăsit patria originară a strămoşilor săi, unde şi-a construit cariera de medic, viaţa de familie, lumea înconjurătoare. Pe linie maternă, Livio este fără putinţă de tăgadă român. Asta schematic vorbind, fiindcă în străfunduri este mult mai mult decât atât. Universul copilăriei, al adolescenţei de licean şi al elanurilor studenţeşti s-a clădit pe teren românesc, într-un Bucureşti care, pătruns de iz levantin şi balcanic, "ploconindu-se răsăritean şi moale" (ca păunul lui Ion Barbu), era, totuşi, "Micul Paris". Livio a avut şansa să nu cunoască direct, mai exact să nu trăiască el însuşi ororile dictaturii comuniste. De aceea, a păstrat şi dus cu el în suflet imaginea unei Românii interbelice prospere, în care, cum zicea un cântec de pe-atunci, "putea oricine să trăiască". Om realist, el nu a idealizat însă niciodată România, i-a văzut mereu şi tarele, i le-a deplâns şi l-a durut neîntreptarea lor. A fost de stânga, în sensul vorbelor unui faimos ideolog ardelean: "Ţineţi cu poporul ca să nu rătăciţi!", de aceea nu prea a strâns de-a lungul vieţii bunuri materiale pentru el, ci pentru alţii. A adunat însă comori spirituale, căutând să-i facă pe cât mai mulţi să se bucure de ele. A fost critic la adresa unor mişcări extremiste, antisemite, xenofobe din România interbelică, a fost extrem de critic la adresa comunismului şi postcomunismului şi revoltat faţă de anumite moravuri perpetuate la noi, de la neseriozitate până la mită.
Nu a avut şansa şi bucuria să-şi recupereze, alături de puţinele rude rămase în ţară, o casă de la Sinaia, fiindcă a căzut pe mâna unui avocat necinstit şi nici nu s-a bucurat de onoruri din partea noilor autorităţi române. Fireşte, l-au căutat adesea reporterii şi ziariştii, s-au făcut cu el multe filme, date la diferite televiziuni, a fost lăudat în public. Dar cam atât. M-am străduit în trei rânduri, de două ori prin Ministerul Afacerilor Externe şi o dată prin Ministerul Culturii, sub diverşi miniştri şi secretari de stat, să determin acordarea pentru dr. Livio Zanolini a unei distincţii de valoare naţională, a unui ordin cultural, a unei recunoaşteri pur onorifice, fără drepturi băneşti ori scutiri de impozite. Nu avea nevoie decât de căldură umană, o dată în viaţă, pentru toată căldura umană pe care el a dat-o tuturor. Nu am reuşit nimic! Toate hârtiile se opreau prin sertare şi păleau uitate, în faţa atâtor "oameni importanţi" care trebuiau onoraţi ca să nu-şi piardă rândul. Ba, reprezentanţii unei anumite elite intelectuale care dă tonul azi în cultura română precum în moda vestimentară, mi-au dat de înţeles că nu e vorba despre un creator de vârf, autor de capodopere, ci doar de un propagator. Doamne, ce bine ar fi să avem mai mulţi astfel de "propagatori" ai valorilor noastre în Europa! Era clar că predicam în pustie!
De aceea, spre ruşinea mea şi a noastră, Livio Zanolini a rămas neonorat oficial, de patria pe care a iubit-o atât şi o iubeşte. Cred că a suferit adânc pentru acest crud dezechilibru, dar nu iremediabil spre a nu-şi mai urma destinul său de italian român! De aceea, cu un optimism debordant, a continuat să fie un mesager al culturii româneşti, al creaţiei artiştilor români. Întristat de campania – uneori nedreaptă – pornită de mass-media italiană contra românilor şi României, şi-a afirmat curajos şi demn românitatea, a organizat în continuare manifestări legate de ţara sa de naştere, a invitat oameni, a strâns fonduri, a prezentat imagini. Casa lui a continuat să fie deschisă pentru toţi românii doritori să-i calce pragul, iar Rosy a devenit ea însăşi mesageră a culturii româneşti şi gazdă primitoare şi prea înţelegătoare pentru cohortele o oaspeţi, perindaţi zi după zi. Iubeşte vinul bun, mâncărurile româneşti şi femeile frumoase, ascultă cu plăcere un cântec de pahar al Mariei Tănase, alături de o arie cântată de Caruso ori de Pavarotti. De curând m-a chemat la telefon să-mi spună că a aranjat, alături de alţi colegi, de anumite fundaţii şi asociaţii, un ciclu de manifestări româneşti în Veneto, prin mai 2009 şi că mă roagă să vin spre a ţine vreo două conferinţe. Fireşte că am să mă duc, lăsând la o parte alte obligaţii. Livio are o inimă de aur şi dacă el poate să fie entuziast în legătură cu ţara şi cu imaginea ei şi dacă organizează acţiuni pentru România în al său al nouălea deceniu de viaţă, aş fi nevolnic, fariseu şi nevrednic să mă eschivez! Est modus în rebus, adică "este o măsură în lucruri" – ziceau romanii acum două milenii – şi trebuie să o căutăm şi să o atingem. Altminteri trăim de prisos! Asta spune parcă, fără predici şi indirect, Livio Zanolini, îndemnându-ne prin exemplul său. În ciuda unor dezamăgiri, nu şi-a pierdut niciodată încrederea în oameni şi în valorile umane.
Livio Zanolini nu a fost niciodată şi nu este un român idilic şi paseist, nostalgic după peisaje campestre şi după turme de mioare. El a cunoscut şi a iubit România profundă, i-a preţuit pe oamenii demni şi onorabili, cu defectele şi calităţile lor. A înfăţişat lumii italiene o Românie culturală, prin intermediul creaţiilor artistice, uneori unicate, fiindcă se aflau în casa lui, făurite pe loc, de către mari personalităţi. După mai mult de cinci decenii de când trăieşte în Italia, Livio vorbeşte o limbă română impecabilă, frumoasă, uneori pigmentată cu vechi expresii din Bucureştii de altădată, încât mulţi români ar putea învăţa de la el. Nu mai vorbesc de acei români plecaţi de doi-trei ani în Peninsulă, care lungesc vocalele, îşi caută cu greu cuvintele şi presară adesea italienisme, ca să ne impresioneze!
Ştiu că mai are un vis: să străbată la picior, cu mine, Apusenii mirifici, cu Detunata şi cu Ponoarele, cu peştera de la Scărişoara, cu Bradul, cu Abrudul şi cu Ţebea, pe urmele lui Horea, ale lui Avram Iancu şi ale atâtor păstori şi cultivatori anonimi. Ne doresc să facem cât mai repede, în tihnă, acest lucru, pentru că el revine mereu cu plăcere la Dunăre şi la Carpaţi, aşa cum eu simt Italia ca pe o a doua patrie. Sunt copleşit că "pe şoseaua cea mare şi fără de sfârşit a vieţii" – cum zicea un alt Liviu, anume Rebreanu – am întâlnit un OM numit Livio Zanolini.
Ioan-Aurel Pop