În unul dintre numerele precedente trecusem în revistă istoricul influenţelor limbilor slave asupra limbii române. Astăzi discutăm cu un basarabean despre situaţia limbii emigranţilor de peste Prut ajunşi în Italia. Prof. Victor Druţă (foto) este născut la Rezina, pe Nistru, ‘la hotarul unde limba română începe să se dilueze în limbile slave’ – cum singur spune, locuieşte în Italia de 8 ani, scrie în româneşte (o rubrică permanentă în Gazeta Românească şi pe blogul http://unmoldoveanlaroma.blogspot.com) şi în italiană.
Domnule Druţă, cum este să vorbeşti româneşte în Basarabia?
«Am studiat la şcoală româneşte, cu grafie chirilică, am învăţat şi limba rusă şi am citit sumedenie de cărţi în această limbă. I-am respectat pe ruşi, istoria lor plină de mari fapte şi pasiuni dar m-am simţit acasă doar în limba mea. Mi-a părut bine că toţi cei trei copii ai mei, după ce-au învăţat moldoveneasca din sat, au mers să studieze la Iaşi; în felul acesta, vorbind aceeaşi limbă cu ei, îi simt ai mei. Mi-ar fi fost peste puteri să-i aud ciripind cu consoanele palatalizate ale limbii ruse, cred că i-aş fi luat la bătaie. Am fost un ‘purist’, am tins întotdeauna să vorbesc o limbă curată, corectă şi am cerut-o şi de la alţii.
Mai ales cînd devenisem profesor de limbă română îi corectam în stînga şi-n dreapta pe cei ce amestecau limba română cu rusa: ‘Nu se zicea hotărî întrebarea, ci a rezolva problema’, ‘Nu-i corect m-am isprăvit cu însărcinarea, ci zicem am isprăvit lucrul, am îndeplinit sarcina dată.’ Dar greşeam şi eu. ‘Tată, cum poţi zice calităţi pozitive? Există calităţi şi defecte!’ – mă corecta fiica Corina. Dar după un timp îmi povestea şi ea cum nimerise într-o situaţie penibilă cînd, aducîndu-i condoleanţe unei doamne de la Iaşi căreia îi decedase o rudă, a zis: ‘Vă înţeleg, aveţi o scîrbă mare…’ ‘Scîrbă? Cum adică, scîrbă?’, a sărit doamna, care nu ştia că în Basarabia cuvîntul ‘scîrbă’ (< de la rusescul scorb’) circulă nu atît cu sensul de dezgust, ci cu sensul de durere mare.»
Înainte de a ajunge în Italia, majoritatea emigranţilor basarabeni este deci deja bilingvă, cu limba româna în concurenţă cu rusa, asta pe lîngă dialectul basarabean.
«Pentru româna basarabeană, rusa a fost şi rămîne un ‘duşman’ periculos. Limba rusă are o fonetică destul de deosebită de cea a limbii române, cu vocale ce se pronunţă diferit în funcţie de poziţia în cuvînt. Cei care asimilează bine fonetica rusă de regulă o folosesc şi atunci cînd vorbesc româneşte, cu consecinţe dezastruoase.
Pe urmă, periculos este şi lexicul rusesc, pentru că este mult mai democratic decît cel românesc: pe cînd româna foloseşte un neologism de regulă de neînţeles pentru omul simplu, rusa creează cuvinte noi din combinaţii de cuvinte de uz zilnic, din care rezultă deci alte cuvinte formate pe baza limbii comune cu cu sens şi formă transparente. De exemplu, verbele neologiceîn limba română a insista, a traversa, a fecunda au în limba rusă echivalente bazate pe cuvinte formate pe terenul ei: cu rădăcina stoiat’ -ceea ce înseamnă a sta, ei spun nastaivat’ pentru a zice a insista; cu rădăcina hodit’– ceea ce înseamnă a merge, ei spun perehodit‘, pentru a zice a traversa; cu rădăcinile plod -ceea ce înseamnă fruct şi tvorit‘– ceea ce înseamnă a crea, ei spun oplodotvorit’, pentru a zice a procrea.»
Pentru cei ce emigrează aici, lucrurile se complică. Cum este să vorbeşti româneşte în Italia?
«În acest grandios dialog al românei cu italiana de aici îmi pare remarcabil rolul genului feminin din emigraţia basarabeană. În virtutea faptului că lucrează mai ales în familii, în spitale, deci pe prima linie a frontului comunicării umane, folosind mai mult limba populaţiei gazdă – spre deosebire de bărbaţi, care sunt implicaţi în sfere unde se cere mai puţin dialog – femeile au asimilat primele limba şi au însuşit-o mai bine decît bărbaţii. Au învăţat la perfecţie multele şi expresivele interjecţii, gesturi, în fine – melodia limbii italiene. S-au integrat mult mai bine în societatea italiană, însuşind prin intermediul limbii mai multă cultură. Ce rupturi dureroase, ce prăpăstii adînci pot să apară în cadrul unor familii înainte normale, armonioase din cauza că soţia devine prin cunoaşterea limbii de prestigiu – italiana – tot mai cultă şi mai rafinată, pe cînd săracu’ soţu’ rămîne moldovanul de altă dată. Nu mai vorbim de soţii rămaşi în patria iubită, mulţi rămîn numai cu patria, dar fără iubită. Desigur, nu se poate generaliza…
În Italia eu am fost copleşit de italiană, am devenit un purist mai puţin încrîncenat faţă de limbă, mai condescendent faţă de greşelile altora, pentru că le fac eu însumi cu nemiluita. Folosind limba italiană, basarabeanul va cunoaşte – şi va folosi – în mod automat mai bine şi româna, pentru că miile de cuvinte din fondul lexical romanic al limbii române au de cele mai multe ori echivalente şi în italiană. Dar, atunci cînd este mai puţin familiarizat cu româna literară, va face şi erori. Nu va mai zice, de exemplu, prostitutkă ci prostitută, ignorînd românescul prostituată. Va zice atraversez strada, cu un a în plus (faţă de rom. traversez). Schimbăm conjugarea verbului zicînd am aprofondit, în loc de rom. am aprofundat. Marochini în loc de rom. marocani. Egipţieni în loc de rom. egipteni. Portier în loc de rom. portar.»
Sunt errori pe care le facem şi noi, românii ce nu ştim rusă.
«Da. Am mai auzit din gura moldovenilor expresii ca am cumpărat nişte proşută (< it. prosciutto dar rom. jambon, şuncă), am făcut o spremută de arance (bine că nu o ‘scremută’!) (< it. spremuta… dar rom. suc de portocale). În afară de influenţa asupra lexicului observ şi modificări în plan sintactic (nu-i că eu mă duc în fiecare zi la restaurant (< it. non è che io vada ogni giorno al ristorante) şi fonetic (mi se spune cînd merg în Moldova că lungesc prea tare vocalele). În fine, ambientul era încîntător (în loc de rom. ambianţa) şi am aprofitat de, am stampat nişte materiale…»
Să remarcăm cum vorbitorul alege să adapteze italienismele la spiritul limbii române. Împrumutul stampat (< it. stampato) este terminat în consoană, pe modelul lui mîncat. Exempul dat poate fi catalogat la capitolul principiului economiei în limbă. Vorbitorul alege un singur cuvînt, stampat, mai la îndemînă decît cele trei din rom. tras la imprimantă. Raţiunea şi convenabilul guvernează de cele mai multe ori procedee ale vorbirii ce noua ni se par obscure. Comparăm regalez o poşetă cu rom. fac cadou o poşetă. Economie, ca să nu pomenim de supărătoarea cacofonie.
«Nu se ştie unde ajungem din babilonia aceasta lingvistică. După mine este cert că basarabenii nu-şi respectă limbile, nici în Basarabia, nici aici. Generaţiile tinere – mai ales oamenii de la sat – ştiu tot mai prost limba rusă, cu toate că aceasta continuă să rămână obiect de studiu în şcoala moldovenească. Iar fraţii lor români, din păcate, nu le pot servi drept exemplu aici, în privinţa limbii române. Ba chiar s-ar putea zice că românii uneori îşi strică limba mai tare; basarabeanul poate că nu ştie cum să exprime corect o anumită noţiune în limba română îngrijită, pe cînd românul scrie în anunţ afit stanză la un băiat poate aşa, dintr-o plăcere perversă, nu fiindcă nu ar şti cuvintele închiriez cameră unui băiat. (< it. affitto stanza ad un ragazzo).»
Cum să înţeleg deci că vedeţi viitorul apropiat al limbii (limbilor) basarabenilor emigraţi aici?
«În Italia, cu alţi ex-sovietici basarabenii comunică în genere în italiană. Este bine că basarabenii vorbesc italiana, sunt mai apţi a vorbi mai apoi şi româneşte. Înţeleg că influenţele lingvistice sunt naturale, în firea lucrurilor, iar cei care se lasă influenţaţi nu trebuie consideraţi trădători de neam şi ţară. Pentru că pînă la urmă ceea ce contează nu este puritatea limbii, ci să fii om la locul tău.
Dar speraţa pe care o nutresc eu în secret este ca situaţia de contact cu alte limbi şi mentalităţi culturale să se reflectezenu numai asupra limbii emigranţilor, ci şi asupra standardului academic al limbii literare române, fiindcă aceasta are un caracter prea elitar. Mă refer la scrierea a o sumedenie de cuvinte comune sau nume proprii ca în limbile de origine. Pentru a mă simţi în limba mea la mine acasă eu aş scrie ‘biznis’, ‘maus’, ‘Şecspir’, ‘Bodler’ şi tot aşa (business, mouse, Shakespeare, Baudelaire).
Dacă lucrul acesta s-ar întîmpla, omul simplu nu s-ar mai uita la unele texte, vorba ceea, ca la o poartă nouă şi n-ar mai schimonosi cuvintele într-un hal fără de hal. Un alt reproş pe care i l-aş aduce limbii române culte este că nu a desacralizat, nu a ‘detabuizat’ lexicul licenţios, aşa cum a făcut italiana, care în felul acesta şi-a crescut enorm puterea de exprimare. Limba româna încă se împiedică în tabu-uri. Aş vrea să ştiu a scrie – de exemplu – într-o română publicabilă pe italienescul il mio fottuto paese, expresie de care am uneori stringentă nevoie!»
Putem face o sinteză provizorie a situaţiei repertoriului lingvistic al basarabenilor în Italia?
«Dinamica limbii basarabenilor este în general o structură românească pe care se ţes elemente de lexic italian şi rus şi – în oarecare măsura – elemente de sintaxă rusă şi mai puţin de cea italiană. Iată un dialog între două basarabence care ilustrează aceste influenţe:
– Fa Marie, ţi-ai făcut permesu? (<it. permesso di soggiorno)
– Nu, fa, nu mi s-o primit (calchiere după o expresie rusă), că datorele meu di lavoro (dar rom. angajatorul) o făcut avarii (rus. ‘avarie’, adică ‘accident de maşină’) şi stă în ospedale (dar rom. spital).
– Da tu ce? (calc sintactic din rusă cu sensul de ‘ce spui’). Şi cînd te duci dară la Moldova? (dar rom. în Moldova)
– Boh… Nu ştiu, fa, da’ m-o zaibit di tăt Italia asta… (‘zaibit’, expresie rusă cu sensul de ‘m-a adus la capătul răbdării’)»
Mă bucur să observ că se menţine vocativul românesc cu –e! – Marie!, în ciuda celui în –o! – Mario!, de inspiraţie slavă. Nu în ultimul rînd, rezistenţa vocativului în vorbirea emigranţilor arată în general o firească putere a limbii, dacă ne uităm că în italiană vocativul nu este marcat prin schimbarea terminaţiei (spre ex.: it. Maria, come stai?). Interjecţia în discurs (Boh!) nu atacă în nici un fel structura propoziţiei româneşti, ba chiar îmi dă o culoare locală. Observăm existenţa calcurilor din italiană ce se alătură celor mai vechi, din rusă.
«În expresia luată din italiană datorele meu di lavoro, vorbitorul ia din limba populaţiei gazdă mai multe cuvinte pentru a înlocui unul singur, pe deasupra deja existent în limba română: angajatorul.»
În primul rînd, este util să remarcăm, ca semn de vitalitate, cum limba română, în loc să le introducă ca atare, integrează pînă şi aceste împrumuturi lingvistice: it. datore di lavore > datorele meu di lavoro, it. permesso di soggiorno > permis sau permes de sau di so(n)giorno. Aici nu se mai aplică principiul economiei în limbă, la care ne refeream mai sus (pentru stampat) ci este vorba despre ceea ce învăţaţii din domeniul contactului lingvistic numesc ‘împrumut cultural’, adică cuvinte ce acoperă realităţi de prestigiu şi de impact major în viaţa nouă a emigrantului. Este valabil pentru ‘cuestură’ (chestură, poliţie), ‘comune’ (primărie), ‘permis de songiorno’ (permis de şedere) şi altele. Mai ales la ultimul este clară situaţia de firesc împrumut al unui termen nou, care la epoca aceea (de la 1990 pînă în 2007) nu exista în România. Pînă cînd a apărut ca termen în limbajul administrativ şi acolo, pentru a impune permise de şedere ‘fraţilor’ basarabeni (şi altor cetăţenii) ce doreau a intra în România, pardon, în UE.
Alex Cohal [email protected]
Victor Druţă [email protected]
Cât de româneşte mai vorbim în Italia?
Starea limbii române din Italia
Observator lingvistic: Mă duc la România?
Observator lingvistic: La belle époque
Observator lingvistic / De ce suntem confundaţi cu slavii?
Limba română din Canada: „Mă duc să plătesc bilurile”
Observator lingvistic / Cine sîntem şi facem, aici
