Ideea că o comunitate şi indivizii ce o compun se identifică în mare măsură prin limbă – în ceea ce priveşte valorile esenţiale – este o idee unanim acceptată de instituţiile culturale, politice, universitare. Limba română vorbită de imigranţii ajunşi în Italia acum douăzeci de ani, acum cinci ani sau acum cinci luni constituie mai mult decît un ambalaj al gîndirii ori decît un canal al comunicării: limba maternă reprezintă, atunci cînd celelalte păreri şi atitudini sunt confuze sau insuficiente, elementul de bază al simţirii identităţii. Pe scurt, ea răspunde la întrebarea “cine suntem?”.
“Cine suntem” e mai cu seamă un punct de plecare şi o construcţie decît o linie de finiş. Acest “a fi” e construit (pentru imigranţii de primă generaţie) în totalitate încă din România, în liniile esenţiale ale personalităţii. El se modifică, mai mult sau mai puţin, în jurul vectorului limbii materne, ‘tulburată’ de limba ţării de destinaţie, italiana. Nu se poate gîndi la un singur rezultat, la o singură reţetă a devenirii limbii române sub presiunea schimbării, căci, la nivelul întregii comunităţi imigrate, soarta identităţii poate fi diferită în funcţie de condiţiile non-lingvistice ce înconjoară folosirea efectivă a limbilor de care dispunem. Aceste condiţii ţin de planul politic, economic şi cultural, şi este treaba sociologilor să ne spună cum factorii determinanţi influenţează pozitiv sau negativ dorinţa de a ne exprima în limba maternă sau în limba ţării gazdă.
Intuitiv, înţelegem că, pe măsură ce aceşti factori concură mai mult la ridicarea prestigiului unor comunităţi imigrate, cu atît mai mult limba lor maternă va dăinui în generaţiile viitoare; dimpotrivă, cu cît mai mult imigraţii vor simţi că exprimarea în limba în care s-au născut îi pune în situaţii sociale dezavantajoase, cu timpul aceştia vor renunţa la aceasta, în favoarea limbii cu prestigiu major.
Ultimul efect – şi cel mai important – al acestei ecuaţii este că, in genere, odată cu transformarea sau chiar cu pierderea definitivă, în unele cazuri, ale acestui “cine suntem” rostit în limba maternă, se modifică, în cel mult trei generaţii, identitatea imigranţilor, care, precum anunţat mai sus, se construieşte într-o limbă sau în mai multe.
Dar ce avem de ‘pierdut’, odată cu o limbă? Reflectarea pe marginea pierderii sau conservării limbii materne conduce la o activitate de evaluare a conştiinţei fiecăruia. Cercetările în domeniul distruibuţiei limbilor în lume arată că nu este necesar ca identitatea să se exprime printr-o singură limbă (a se vedea situaţia continentului african), dar cu siguranţă una dintre limbile vorbite este cea care defineşte întotdeauna cel mai bine “cine suntem” sau cine “vrem să fim”.
În funcţie de condiţiie extralingvistice, în fine, alegerea folosirii limbilor poate varia, de la o epocă la alta, de la un grup de imigranţi la altul, dar cam în trei generaţii se dă bătălia ce decide direcţia în care o comunitate socio-lingvistică va merge, ca limbă, ca valori, ca identitate. Trecerea limbii române de la prima generaţie la a doua, cea a fiilor noştri născuţi în Italia, constituie adevărata punte a suspinelor, adevăratul punct de cotitură ce decide în mare măsură soarta limbii şi soarta identităţii noastre ca grup comunitar.
Nu există măsuri economico-culturale pentru schimbarea destinului socio-lingvistic care să salte peste pasajul decisiv, cel al ridicării prestigiului românismului ca espresie de fiinţare la nivel european / italian. Oricîte resurse am investi în a învăţa copiii românilor născuţi aici o limbă a părinţilor lor, efortul e inutil dacă părintele, asociaţia, ambasada nu se respectă pe sine şi nu cere atît comunităţii imigrate cît şi gazdelor italiene respectarea demnităţii fiinţării româneşti, în cîmpul muncii, în cel social, cultural. Acesta-i condiţia necesară – nu şi suficientă – a încercării de a menţine valorile esenţiale ale românismului, valori pe care şi noi, ca orice civilizaţie, le exprimăm, pe măsură ce noile generaţii vor fi – cum e şi firesc – din ce în ce mai italiene. (O devenire care, în sine, nu constituie nimic negativ.)
Cercetările asupra altor comunităţi imigrate de-a lungul istoriei arată că nici chiar cele mai bune condiţii lingvistice (cursuri de limbă, activităţi culturale) şi non-lingvistice (asigurarea prestigiului comunitar) nu pot garanta păstrarea identităţii prin limbă. Direcţia transformării identitare şi lingvistice în cazul comunităţilor / limbilor în contact este greu de prevăzut. Cu toate aceste rezerve, se pot enunţa totuşi destinele posibile ale unei limbi imigrate (mai jos, zonele gri corespund situaţiei actuale ale limbii române în Italia), într-una din interpretările clasice date de lingvistică (adaptat după Thomason & Kaufmann 1988*, 50):
Momentul actual cît şi cel care pregăteşte transmiterea limbii române celei de a doua generaţii (copiii imigranţilor) este deci unul al bilinvgvismului româno-italian, într-un context de puternică presiune culturală pe termen lung asupra limbii de origine. În aceste condiţii limba română nu dispare, cu ‘preţul’ admiterii împrumuturilor lexicale ori a modificării unor părţi ale gramaticii (zona gri din partea stîngă a schemei).
Urmările acestui tip de bilingvism vor constitui bazele pentru pasul următor, cel al transmiterii limbii materne către generaţia viitoare. Noua generaţie va fi bilingva sau, precum partea din dreapta schemei arată, dacă nu vom şti să conservăm prestigiul comunităţii încă de acum, există posibilitatea ca noua generaţie să cunoască doar italiana ca prima limbă, pe cînd română va fi percepută ca o aproape exotică vorbire a părinţilor, ajungîndu-se la dispariţia sa completa odată cu a treia generaţie.
Astăzi, pentru noi, alegerea de a folosi o limbă sau alta, în funcţie de context şi de partenerii de dialog constituie o alegere pragmatică de manipulare a resurselor lingvistice ale bilingvismului ce are un scop nu numai identitar cît şi de socializare. Fireşte, italiana este limba francă a românilor din Italia cu precădere în domeniul muncii. Apoi, se vorbeşte în italiană cu reprezentanţii comunităţii gazdă şi cu cei ai altor naţiuni. În ciuda acestei presiuni, românii vorbesc destul de mult între ei în româneşte şi în public, nu numai în familie.
În realitate, “păstrarea limbii materne” pentru imigranţi poate duce şi la fosilizarea ei, dacă nu se înţelege că permiterea schimbării este necesară supravieţuirii limbii. Româna din Italia trebuie condusă, îngrijită pe mai departe, şi nu ‘blocată’ într-o fază de-a ei (eventual sublimă) prin care se pierde priza cu realitatea. Contactul, chiar şi foarte intens, cu italiana este binevenit, căci limba se apără şi singură odată ce comunitatea ce o cunoaşte simte necesitatea de a cuvînta mai departe, ca una dintre limbile comunităţii în care se trăieşte. Nici una dintre soluţiile extreme nu duce la un bilingvism italiano-român, de departe soluţia cea mai eficientă a ecuaţiei imigraţiei româneşti prezente şi viitoare.
* Thomason, S. G., Kaufmann, T. (1988), Language contact, creolization and genetic linguistics, Berkeley, Los Angeles, University of California press
Alex Cohal
