În numerele trecute ale observatorului lingvistic discutasem despre influenţa italienei asupra limbii emigranţilor români de aici şi despre influenţa limbii engleze asupra românei emigranţilor din Canada. Tema de azi e influenţa limbii franceze asupra românei. Vom discuta cu Alina Ionescu, doctor în filologie, 36 de ani, absolventă Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine la Universitatea Bucureşti, la secţia Franceză-Română.
„Şi în Franţa se vorbeşte franglais”
Mulţi dintre noi, cei de aici, vorbesc despre influenţele limbii italiene asupra limbii române vorbite de emigranţi. Dar nu e prima dată cînd o limbă soră ne aduce noutate în limbă. Despre Bucureşti se spunea, pînă către jumătatea secolului trecut, că era „Micul Paris”. Care au fost primele contacte ale românei cu franceza?
«Înainte de a-ţi răspunde la întrebare, doresc să precizez că francofonia la noi are încă prestigiu, chiar dacă franceza nu mai e azi atît de răspîndită în rîndul românilor precum era, de pildă, în perioada interbelică.
România face parte din Organizatia Internaţională a Francofoniei, în 2006 fiind gazda celei de-a XI-a reuniuni la nivel înalt a ţărilor francofone. Franceza are puternice rădăcini la noi: primele contacte între cele două limbi au avut loc indirect, pe la începutul lui 1800, ca urmare a influenţei majore pe care cultura franceză o avea în Europa, deşi, din punct de vedere politic, Principatele Române erau încă marcate, la acea vreme, de ultimele accente ale influenţei greceşti. Ceea ce-i interesant e faptul că fanarioţii înşişi au introdus franceza în Principate, la început în administraţie.»
Într-o carte publicată în 1995, istoricul Neagu Djuvara ne spune că primii noştri „emigranţi” în Franţa au fost fiii boierilor românii care mergeau la studii, la întoarcere aducînd cu ei obiceiuri noi (cartea „Între Orient şi Occident – Ţările Române la începutul epocii moderne”).
«Nicolae Caragea a avut un secretar francez, pe Pierre Laroche, care a rămas pe pământ românesc timp de două decenii, în serviciul mai multor domnitori. Franceza era atunci – şi avea să rămînă pentru mai bine de un secol – limba relaţiilor diplomatice.
Prin limba franceză am intrat pe atunci în contact cu civilizaţia franceză: nu numai politică dar şi gastronomie, arte, dans, muzică şi, mai cu seamă, literatură. Franceza era pe atunci ce-i engleza azi, forţînd un pic comparaţia. Prin ea s-a petrecut într-un timp foarte scurt un proces complex de transformare a limbii române şi de racordare a unei culturi mici la o cultură mare, cea franceză, adică la civilizaţia europeană modernă.
Franceza se răspîndeşte tot mai mult în mediul urban, devine limba elitelor. Mulţi dintre tinerii care o studiaseră în Franţa – generaţia bonjuriştilor – se vor întoarce în România si vor face o mare revoluţie, cea de la 1848.»
Da. Unii dintre noi credem că ar trebui şi noi, cei din străinatate, să ne întoarcem şi să ne „luăm ţara înapoi”. Dar să ne întoarcem la limbă: „Societate”, „Partid”, „Cravată”, „Logică”…
«Noi pe atunci ne afirmam, şi cu ajutorul limbii franceze, identitatea naţională, la nivel european, identitate care trecea prin originile latine ale poporului şi limbii române. Au intrat în limbă mulţi termeni franţuzeşti, în multiple domeni: politic (naţiune, a convoca, guvernămînt, electorat), economic (contabil, afacere, furnizor), social (societate, partid, corespondenţă, salon, birou, pension, şofer, profesor, drept, sentinţă, a proteja, a corija – devenit ulterior a corecta), filozofic (analogie, eroare, logică, idee, formă, metodă), vestimentar (jupă, vestă, cravată, şosetă), artistic (vals, bolero, menuet, festival, bal), gastronomic (antreu, aperitiv, desert, supă, sos, cremă). Lexicul medical, spre exemplu, chiar dacă are o multitudine de termeni de origine greacă, cei mai mulţi dintre aceştia au intrat în limbă pe filieră franceză, în perioada despre care vorbim (emisferă, cardiologie, ortopedie, farmacie).
Exemplele sunt multe. Trebuie reţinut că statisticile indică un procent situat între circa 30% şi chiar 40% din fondul lexical actual al limbii române ca fiind de origine franceză (Dimitrie Macrea). Cert e rolul decisiv al limbii franceze la modernizarea românei.»
Modernizare, atunci. Care-i raportul actual al românei cu franceza?
«Dacă e să analizăm raportul românei cu franceza în rîndul adulţilor, constatăm, fără prea mare efort, că franceza nu mai dă tonul în cultura română şi că, uşor-uşor, trece în plan secund, cedînd locul său englezei. Vorbitori de franceză sunt încă mulţi în rîndurile românilor, dar ei fac parte, cu precădere, din generaţiile de peste 60 de ani.
De pildă, am un unchi, fratele bunicii, născut în 1927, fără studii superioare de limba franceză (e absolvent de Drept). Îmi recită uneori versuri din Verlaine în original, cu o naturaleţe care spune multe despre temeinicia studiului din adolescenţă. Dar printre tinerii de azi, interesul pentru această limbă a pălit destul de mult, în favoarea limbii engleze. Nu mai e à la mode să vorbim franceza, ci este trendy să vorbim engleza: aud adeseori adolescenţi vorbindu-şi în engleză, la fel cum văd, în mod curent, prin autobuze, persoane pînă în 30 de ani citind cărţi scrise în engleză.»
Să ne îndreptăm spre ce se întîmplă acum cu româna plecată în „ţări străine”. Ce părere ai despre actuala „schimbare la faţă” a limbii?
«După părerea mea, intrarea în limbă a unor neologisme nu trebuie să ne sperie. Acest lucru s-a întîmplat dintotdeauna şi ar fi o naivitate să credem că poate fi stopat sau încetinit. Şi în Franţa se vorbeşte franglais, dar nu ştiu dacă, în rîndurile lingviştilor francezi, e resimţită cu atîta intensitate teama alterării structurale a limbii lui Voltaire.
Resimţim, poate, unele împrumuturi ca fiind barbare, mai cu seamă atunci cînd avem în română un cuvînt echivalent; dacă tot avem un cuvînt în limba noastră pentru cel din limba străină, de ce să nu-l folosim? Ca să revin la întrebare, în ciuda preluării fără discernămînt a unor termeni străini, cred că structura de bază a limbii nu e supusă riscului schimbării, alterării. Iar „schimbarea la faţă” – poate sintagma e aici prea dură -, prin acceptarea largă a unor neologisme, nu va fi nicidecum o schimbare de identitate a românilor din Italia, ori a românilor di alte părţi ale lumii.»
Alex Cohal
Citeşte şi
Specificul locativ al prepoziţiilor „la” şi „în” din limba română
Starea limbii române din Italia
