Publicăm a V-a parte a interviului realizat cu P.S. Episcop Siluan.
Unde se pot înscrie voluntari românii care doresc să sprijine românii aflaţi în dificultate(cei care nu au unde locui, cerşetorii, cei aflaţi în detenţie)?
«Prin intermediul preoţilor din parohiile pe care aceste persoane le frecventează, se organizează aceste voluntariate. Începând cu Postul Crăciunului s-a mers la Tiburtina, la Anagnina, la Termini şi în alte locuri unde se află fraţi de ai noştri în dificultate şi li s-au dus pacheţele de mâncare, bucate care au fost pregătite pentru pomenirea celor adormiţi, deoarece îi îndemnăm pe cei care fac pomană să o facă celor săraci, la cei ce cu adevărat au nevoie.
La parohii pot afla unde se fac vizite la spitale, clinici sau la închisori, la acestea din urmă necesitând un permis special. Important este ca omul să dorească să facă bine în jurul lui şi Dumnezeu îi ajută. Aş mai adăuga ceva: noi acordăm peste 180 de burse pentru unul dintre copiii familiilor numeroase, pe numele lui punem această bursă, însă noi nu dăm banii copilului, ci se foloseşte bursa respectivă – am început cu 50 de euro şi uneori le-am împărţit în două – pentru a plăti abonamente de transport pentru adolescenţi care nu şi-ar permite să meargă de la sat în oraşul apropiat la liceu, avem 40, 50 de tineri în această situaţie; ajutăm familii cu copii mulţi, cu cele necesare. Anul trecut am avut 150 de burse, anul acesta depăşim 180, dar le-am mai scăzut cuantumul, mergem şi pe 25 sau 30 de euro ca să dăm la mai mulţi.
Ultima dată am aprobat burse de 30 de euro pentru 50 de copii, care provin din familii cu minim cinci copii. Nici nu ne închipuiam cât de important este pentru ei! Aflăm de la persoanele care se ocupă şi distribuie pachete, alimente, că întrebând familia în fiecare lună "ce aveţi nevoie, în special, în acest moment", uneori au spus: o pereche de papuci, sau creioane, sau nu avem pâine pur şi simplu, pâinea cea de toate zilele…
Tot ceea ce încercăm să facem este să nu ajungă banii pe mâna unui tată sau a unei mamei care nu au discernământul necesar şi care ar cumpăra din ei ţigări, alcool sau altceva. Se contabilizeaza foarte strict sumele pe care le adunăm de la credincioşii şi de la parohiile noastre, "ca la farmacie"; fiecare dintre aceste ajutoare se personalizează lună de lună, pentru că uneori familia nu poate să-şi plătească curentul, de exemplu. Banii se dau atunci în schimbul unui bon de curent. Aceste lucruri se fac prin asociaţia onlus "San Lorenzo dei romeni", care lucrează sub oblăduirea Episcopiei.
Din toamna trecută avem câteva burse şi în Basarabia. Zece tinere mame în dificultate găzduite într-un centru acolo primesc şi din partea noastră un ajutor lunar pentru pampers, hăinuţe, lapte praf şi tot ce mai au ele nevoie acolo, şi alte zece burse sunt pentru fete aflate în două case administrate de Fundaţia Diaconia a Mitropoliei Basarabiei, nu departe de Orhei, fete care studiază la o şcoală profesională, ca să aibă o meserie, pentru că părinţii lor n-ar putea să le ţină la şcoală. Chiar am vizitat o asemenea casă, unde fetele se gospodăresc, învăţ să coasă, să gătească, să facă şi curăţenie, dar merg şi la şcoală.»
Cum apreciaţi relaţiile preoţilor ortodocşi români cu cei romano-catolici italieni? Cunoaşterea şi ajutorul reciproc ajută comunitatea românească la integrare?
«În majoritatea cazurilor, relaţiile sunt nu bune, ci foarte bune. S-au dezvoltat raporturi de frăţietate, de încredere, care depăşesc raportul instituţional între două biserici care, să zicem, de-a lungul multor secole s-au duelat în idei şi afirmaţii atât teologic dar şi mai puţin teologic.
Majoritatea preoţilor noştri se află într-un raport de cooperare, de întrajutorare, cu preoţii catolici care îi găzduiesc şi cu curiile episcopale catolice, pe sferele care sunt posibile: social, cultural si logistic, pentru binele creştinilor noştri. De multe ori sunt cazuri în care preotul nostru nu a primit doar biserică, ci şi o sală unde să se întâlnească, pentru copii, sau chiar un mic apartament în care preotul poate să locuiască cu familia, plătind doar cheltuielile de întreţinere, ceea ce este un lucru foarte frumos şi foarte pilduitor, din partea creştinilor de aici.
Această legătură se extinde şi asupra creştinilor din parohiile noastre şi din comunitatea catolică, care se roagă alternativ în aceiaşi biserică sau în biserica din vecinătate, contribuind în mod esenţial la integrare şi la buna înţelegere pe plan social, în comunitate şi societate, şi la stabilirea unui climat de încredere din partea italienilor faţă de noi. Desigur, omul care vine la biserică şi se roagă, se spovedeşte, mai ales în Postul Paştelui (dar nu numai, că doar nu ne spălăm doar în Post ci în fiecare zi, ne curăţim hainele mereu), cel care vine la biserică mereu, se curăţeşte mereu şi nu va ieşi din biserică pentru a face ceva rău. Şi un copil care vine la cateheză duminică de duminică şi primeşte educaţie şi modele din vieţile sfinţilor nu va fi un copil nesupus sau răzvrătit când va creşte mai mare, nu va face lucruri rele pentru că, dacă semănăm flori, flori vom recolta, dacă semănăm pietricele, pietricele vom secera, dacă semănăm neghină, neghină vom secera, dacă semănăm spini, spini vom secera… Aşa cum spun francezii "Le chiens ne font pas des chats"' – câinii nu nasc pisici – aşa se întâmplă cu toate cele pe care le facem.»
Rolul păstorului este dificil de îndeplinit pe pământ străin.
«Da, este foarte dificil, şi reperele după care poţi să slujeşti pe pământ străin trebuiesc repuse aproape de la zero, de la fundaţie. Lucrăm la fundaţia comunităţii noastre şi la fundaţia parohiei şi a bisericii, şi la propriu şi la figurat, la temelia creştinului, la temelia unui om care trăieşte după principiile Evangheliei şi după învăţătura lui Hristos. Este greu, pentru că reperele nu mai sunt cele de acasă, nici limba, nici comunitatea nu este una compactă (toată vecinătatea să fie ortodoxă) ci este o comunitate împrăştiată într-un oraş, uneori într-o provincie; exigenţele materiale apasă şi peste preot, că şi copiii preotului trebuie să se îmbrace şi să manânce, şi soţia preotului trebuie să poată să aibă ce să pună pe masă… Cel puţin soţiile preoţilor, dar adesea şi preoţii noştri, sunt obligaţi să aibă un alt serviciu în timpul săptămânii, lucrând pentru a-şi câştiga existenţa şi pentru a asigura familiei lor o existenţă decentă. Doar acolo unde comunităţile sunt mai puternice preotul face doar preoţie, fără să lucreze altceva. Mulţi preoţi, însă, lucrează dimineaţa iar după-amiaza sunt la biserică. Acest lucru îngreunează foarte mult randamentul pe care pot să-l dea. Puţin câte puţin, cu nădejde, cu credinţă, cu rugăciune, cu susţinere din partea soţiilor lor (care fac o jertfă enormă care, din păcate nici nu prea se vede sau nu se pune suficient în valoare), se răzbeşte şi se ajunge la un echilibru şi la o linişte şi aşezare. Jertfa din spatele preotului este jertfa preotesei, a familiei, a copiilor, dar jertfa preotesei este una de care depinde foarte mult impactul şi efectul pe care îl are slujirea preoţilor, prezenţa ei în biserică, exemplul pe care ea îl dă; unitatea pe care ea o constituie cu părintele, unitatea în viziune şi atitudine, în trăire şi în convingere, contează foarte mult în slujirea preoţească.»
Ce măsuri luaţi când un preot nu-şi îndeplineşte rolul?
«Depinde, dacă este vorba de lucruri, să spunem, mai "exterioare, de disciplină administrativă sau bisericească, părintele este mai întâi indemnat să îşi reconsidere atitudinea, dar dacă perseverează în direcţia greşită, o să răspundă în faţa episcopului şi apoi în faţa Consistorului bisericesc. Dacă nicicum nu se redresează şi nu îşi revizuieşte atitudinea şi dacă sunt lucruri mai grave, el se supune diferitelor sancţiuni şi pedepse bisericeşti care pot să meargă până la oprirea săvârşirii îndatoririlor preoţeşti sau până la trecerea lui la starea de mirean, adică devine un credincios ca oricare altul şi se dezbracă nu numai de hainele preoţeşti, ci şi de statutul de preot şi ceea ce înseamnă preoţie. Ne rugăm la Dumnezeu să nu se întâmple aceasta niciodată. E important pentru liniştea bisericii să se păstreze o rânduială şi o disciplină, mai ales că suntem într-o vreme atât de relativizantă, din toate punctele de vedere, şi preoţia trebuie să fie exemplu.
Dintotdeauna învăţătura bisericii şi canoanele Bisericii au fost foarte stricte şi precise cu privire la statutul şi identitatea preotului. Trebuie să spun că preoţii care sunt pe pământul Italiei sunt foarte râvnitori şi jertfitori şi îşi împlinesc slujirea preoţească, chiar şi cei mai tineri şi începători, cu multă râvnă, cu multă dorinţă de a-I sluji lui Dumnezeu aşa cum se cuvine, aşa cum spuneam la începutul interviului nostru, şi caută să ia exemplu de la cei mai în vârstă, pentru care a fost cel mai greu!
A fost cel mai greu, pentru cei care au început, pentru că ei au venit într-o lume în care nici nu se ştia prea bine ce este ortodoxia sau se ştia doar din studiile de teologie care erau polemice. Cei care au început să slujească mai întâi au făcut rolul de "spărgător de gheaţă" iar acum, generaţiile care vin şi încep să slujească vin într-o realitate în care biserica ortodoxă este recunoscută, cunoscută; este prima confesiune religioasă după cea catolică pe pământul Italiei, şi rolul lor este mult uşurat, mai la îndemână.
Ce recomandaţi celor care nu au un bun raport cu parohul lor?
«Celor care nu au un bun raport cu parohul lor le-aş cere să se gândească la cauze. De multe ori sunt prejudecăţi, experienţe negative avute anterior, în ţară sau chiar în Italia, sau se întâmplă o circumstanţă în care poate preotul îşi pierde răbdarea sau are o atitudine negativă sau are şi el necazurile lui, că şi preoţii sunt oameni cu griji, supărari, necazuri, probleme şi în familie şi cu copii şi părinţi bolnavi, mame bolnave, rude în România care suferă şi pe care încearcă să le ajute. De liniştea preotului depinde şi liniştea oamenilor. Dar şi preoţilor le spun, mai apăsat, că oamenii vin la ei vin dintr-o societate care-i tăvăleşte pe jos în timpul săptămânii de multe ori, şterge cu ei pe jos, îi calcă în picioare, îi stoarce de toată vlaga şi puterea pe care o au, şi vin să se adape şi să se stâmpere, să se liniştească la biserică. Bine ar fi să nu găsească în preot o persoană care-i striveşte sau care-i umileşte, care-i ceartă sau îi respinge. Doamne Fereşte! Eu, ca Episcop, mă rog şi pentru unul şi pentru celălalt ca Dumnezeu să le încălzească inima cu harul lui, să-i îmbuneze. De multe ori doi oameni care se contrează devin mai târziu chiar buni prieteni, pentru că amândoi îşi dau seama că doreau un lucru bun, dar contextul în care se afla unul sau celălalt era unul nefericit!
Dar nu cuvintele rezolvă situaţiile, ci rugăciunea! Gândiţi-vă la Maria Egipteanca, care a fost o mare păcătoasă, o femeie căzută în toate răutăţile, în toate păcatele şi patimile şi care a devenit una dintre cele mai mari Sfinte. O dumincă din cele şase din Postul Paştelui îi este dedicată, anul acesta a fost pe 1 aprilie şi a coincis chiar cu ziua ei de prăznuire. Viaţa acestei sfinte ne arată că la Dumnezeu toate sunt cu putinţă! Dar schimbarea este cu neputinţă, dacă persoana nu doreşte să primească cuvântul lui Dumnezeu, binecuvântarea, harul lui Dumnezeu! Însuşi Dumnezeu este în imposibilitate şi poate doar să îndelung-rabde până la momentul când poate omul să-şi deschidă inima! Între timp societatea este obligată să-i închidă pe cei care depăşesc limita, să-i pună la "adăpost" şi loc de penitenţă, de asta locul unde îi pune se numeşte penitenciar. Noi ne rugăm şi pentru ei, să le schimbe Dumnezeu inimile, fiindcă este posibil.»
Crina Suceveanu
Citește și:
Învăţăturile Episcopului Siluan (IV) Despre vieţile sfinţilor şi tinerii români din Italia
Învăţăturile Episcopului Siluan (III) Despre crimele comise de români în Italia
Învăţăturile Episcopului Siluan (II) Activitatea socială a Bisericii în Italia
Învăţăturile Episcopului Siluan (I): “Creştinul este ca un atlet care aleargă”
