Iată a treia parte a interviului realizat de Gazeta Românească cu PS Episcop Siluan.
Prea Sfinţia Voastră, Italia a fost şocată recent de mai multe crime comise de români, cum ar fi cea de la Perugia. Cum se pot explica aceste fapte odioase? Lipsă de educaţie? lipsă de morală? Oameni fără Dumnezeu?
P.S. Silaun (oftează): «De fiecare dată când auzim o asemenea întâmplare sau despre faptele reprobabile comise de fraţi de-ai noştri ne îndurerează foarte mult… într-un fel nu putem să nu ne considerăm responsabili, în calitate de păstori de suflete. Responsabili de faptul că fraţii aceia care au ajuns în situaţia aceea poate nu au auzit vreodată îndemnul legat de o faptă bună, de Dumnezeu, de credinţă, de a avea grijă de sufletul lor care, dacă intră în veşnicie cu asemenea fapte, osândă veşnică primeşte. Poate că n-au primit nici educaţie în familie, poate că în familiile lor au auzit şi văzut numai lucruri negative – poate da, poate nu – nu se ştie!
FOTO: P.S. Episcop Siluan în mijlocul deţinuţilot de la Rebibbia- Crăciun 2011
De multe ori părinţii au putut să fie binevoitori cu ei şi să le fi dat o educaţie bună şi, săracii, să ajungă să facă în viaţa aceasta cele mai urâte lucruri. Însă, cred că una dintre cauze este faptul că oamenii nu au repere. De asta instituţia Bisericii, a Episcopiei Ortodoxe în Italia, caută să dea repere, oamenilor aflaţi pe pământ străin. Pentru că omul care nu are repere, nici de mamă, nici de tată, nici de limbă, nici de comunitate, se simte într-un spaţiu în care totul este permis, totul este posibil.
Cum se spunea în dialogul cu stareţul Zosima de la Optina, din Fraţii Karamozov al lui Dostoievsky, unde se spune faimoasa sintagmă: "Dacă Dumnezeu nu există, totul este permis". Da, atunci când nu mai am nici Dumnezeu, nici credinţă, nici comunitate, mă aflu într-un spaţiu în care totul este permis şi ajung să fac orice, oricum, nu mai ţin cont de nimic şi ajung ca o bestie! Bestie în sensul de animal, aşa cum este şi în italiană… Animal! (oftează) Nu mai am conştiinţă, nu mai funcţionez decât după instincte şi de aceea noi, într-o oarecare măsură, ne simţim responsabili.
Pentru că şi aceşti oameni au fost copii, au fost botezaţi (nu ştiu exact dacă sunt ortodocşi sau nu, dar cred că sunt oameni creştini, ori din părinţi creştini), au avut un naş, au avut nişte bunici care le-au predat credinţa.. Sau poate că nu? Au avut un preot în satul lor, în localitatea lor, i-a cercetat acesta vreodată? Nu ştiu, noi căutăm să tragem învăţăminte şi să încercăm să ne educăm copii şi să atragem atenţia părinţilor să nu-şi neglijeze copiii, pentru că aceştia trebuie educaţi moral şi creştineşte de mici, că Evanghelia ne învaţă să iubim nu numai pe aproapele nostru ci şi pe vrăjmaşii noştri, să ne rugăm pentru cei care ne prigonesc, să binecuvântăm pe cei care ne blestemă (Ev. Matei, 5, 44).
Nu e uşor de aplicat, dar încercăm să aplicăm, pe cât ne stă în putinţă. Şi am ajuns într-o situaţie în care trebuie să constatăm că uneori suntem într-o stare de eşec în educaţie, inclusiv în educaţia religioasă şi de credinţă. Şi atunci este cazul să ne luăm măsuri şi de acum înainte să ne străduim să găsim structurile necesare ca să putem să dăm referinţe oamenilor: Biserică, Evanghelie, Comunitate… Dacă frecventezi comunitatea hoţilor devii un hoţ, dacă frecventezi comunitatea creştină, devii un creştin, un om vertical şi moral şi respectuos, care nu eşti niciodată un pericol pentru nimeni, dimpotrivă, eşti un sprijin, un ajutor, cu bunăvoinţă faţă de ceilalţi.
De aceea, noi încercăm pe de o parte să recuperăm ceea ce se poate recupera şi uneori, da, chiar se poate, inclusiv în închisorile din Italia. Căutăm peste tot unde avem comunităţi parohiale şi pe teritoiul cărora se află închisori, să fim prezenţi acolo, aşa cum suntem, în două pentru adulţi şi una de minori, aici la Roma, săptămână de săptămână.
În multe închisori din Italia, preoţii noştri merg săptămână de săptămână. Şi sunt oameni care îşi schimbă pur şi simplu viziunea asupra vieţii şi îşi reconsideră actele şi le asumă şi le pocăiesc, se căiesc pentru cele săvârşite şi aşteaptă ieşirea din închisoare ca să poată să înceapă o viaţă nouă.
O mai mare satisfacţie nu există decât să se întâlnească persoanele acelea care au fost în închisoare şi care acum frecventeze biserica, după ce l-au cunoscut pe preotul respectiv sau pe oamenii voluntari care l-au vizitat atunci când se afla închis. Avem şi o Diaconie pentru închisori sub oblăduirea a două sfinte muceniţe de la Roma: Praxidia şi Petronela, ambele botezate de Sfântul Apostol Petru, şi care au pătimit pentru că îi cercetau pe cei din închisori, pe cei prigoniţi de mai-marii Imperiului Roman de atunci, în secolul I.
De aceea, mergem în închisori, mai recuperăm din ceea ce nu s-a aşezat şi nu s-a rânduit atunci când trebuia să se întâmple şi, concomitent, încercăm să nu mai repetăm aceiaşi greşeală şi să-i rugăm, să-i îndemnăm, pe părinţi să nu repete greşelile care s-au făcut în trecut şi care se fac, greşeli care aduc persoana umană în situaţii ca cele pe care le-am evocat.»
Crina Suceveanu (Continuă)
Citeşte şi: