Este scriitoare, blogger, consultant în comunicare și creator de conținut. În viaţa de zi cu zi este mamă de trei băieți, iar cartea pe care a lansat-o de curând are chiar acest titlu: „Mamă de 3, femeie de 10! Sau… invers?”
Între 2001 și 2009, a locuit la Madrid, unde a fondat și condus un proiect dedicat românilor din diaspora, alcătuit din ziar de limba română, emisiuni radio bilingve, portal web și evenimente românești, sub denumirea „Român în Lume”. Tot în cadrul acestui proiect a coordonat publicarea unei antologii bilingve de poezie – „Român în Lume – Poezia diasporei române după 1990, Spania”. Este Cristina Lincu şi a fost de acord să ne povestească într-un interviu despre întoarcerea în ţară, reacomodarea, dar şi despre anii petrecuţi departe de casă.
Ce te-a făcut să te reîntorci în România, după opt ani în care ai trăit în Spania?
Cred că dincolo de toate motivele obiective pentru care iei o decizie atât de importantă precum aceea de a rămâne definitiv în străinătate stă structura sufletească. Am cunoscut oameni care au ignorat acest aspect și care au pus mai presus de ceea ce simțeau avantajele economice, culturale, sociale pe care țara gazdă li le-a oferit, dar care au murit neîmpăcați, cu un dor adânc în suflet, rupți, străini, neîmpliniți. Eu cred că fac parte din această categorie de oameni. În ciuda unei experiențe bogate pe care Spania mi-a oferit-o atât în plan personal, cât și în plan profesional, eu am simțit încă din primul moment că șederea mea acolo – mai lungă sau mai scurtă – va fi una temporară. O etapă decisivă în viața mea, însă numai o etapă care a luat sfârșit la puțin timp după nașterea primului meu copil.
Cum a fost viaţa ca român într-o ţară străină, ţară în care ai noştri vreme lungă au fost numiţi „căpşunari”?
Această etichetă generică, dată în bătaie de joc și absolut nedreaptă ne-a afectat imaginea globală, la nivel de comunitate. Însă această etichetă a fost pusă, să nu uităm, acasă, în România. Un fel de discriminare internă. Între români. Între cei care au rămas și cei care au decis să plece în Spania, la muncă, indiferent de natura acesteia. Iar asta ține de o problemă de solidaritate (sau, mai bine zis, de lipsa acesteia) pe care o avem la nivel social.
Pe de altă parte, am fost întâmpinată cu reticență uneori de către spanioli doar pentru că sunt româncă și asta pentru că mult timp mass media locală și internațională a creat (eu zic că și intenționat) mai întâi o imagine negativă pentru etnia romă și apoi o identificare totală a românilor cu această etnie. Să ne înțelegem, ca în orice comunitate, există și românii care au creat, la rândul lor, probleme legale, însă, per ansamblu, dacă acasă eram considerați „căpșunari”, în Spania eram considerați „țigani”, ceea ce în acceptul multora însemna automat motiv de discriminare. Însă la nivel personal, odată ce ajungeau să te cunoască, indiferent de etnia căreia îi aparțineai, spaniolii uitau de prejudecăți, dându-și seama că au căzut în capcana lipsei de informații, iar atitudinea lor se schimba la 180 de grade. De altfel, mulți spanioli s-au împrietenit cu români, chiar au deschis afaceri împreună și, împinși de curiozitate, au venit să ne cunoască țara. Mai are sens să spun că au plecat încântați? Și asta în condițiile în care majoritatea habar nu aveau unde suntem pe hartă.
Dar ca jurnalist într-o altă ţară, responsabil cu informarea în limba maternă a românilor?
Cred că să fii jurnalist de limbă română într-o țară în care trăiesc sute de mii de conaționali este o onoare și, în același timp, o mare responsabilitate. Ziarele de limbă română nu apar zilnic, așa că nu este simplu să alegi și să sintetizezi știrile și informațiile care îi privesc în mod direct pe români, pe de o parte, cele de acasă și, pe de alta, cele din țara gazdă (și aici mă refer în special la legislația privind străinii, la facilitățile pe care autoritățile locale le oferă acestora spre o mai bună integrare, la oportunitățile de pe piața muncii etc, dar și la activitățile din sânul respectivei comunități românești). Iar asta presupune – și nu vă spun nimic nou vouă, jurnaliștilor români din Italia – să fii în permanență la curent cu actualitatea din ambele țari.
Ce impact a avut asupra românilor din Spania proiectul tău, printre primele de acest fel, „Român în Lume”?
„Român în Lume” s-a lansat în 2001, la Madrid, sub forma unei publicații de limbă română care a început să fie distribuită gratuit comunității de români din capitala Spaniei. La acea vreme, accesul românilor la internet sau la alte surse de informare în limba maternă era destul de limitat, astfel că nevoia unui ziar de limbă română era cât se poate de stringentă. Proiectul a evoluat rapid și s-a coagulat în jurul unei echipe de jurnaliști români, astfel că, în câțiva ani, avea deja sub umbrela sa emisiuni de radio bilingve, un ziar bilunar tipărit în 30.000 de exemplare și distribuit în continuare gratuit în toată Spania (dar nu numai, căci au existat ediții care au ajuns la comunitățile de români din Portugalia, Marea Britanie, Italia, Grecia, Israel etc), un portal web – care și astăzi mai poate fi găsit, într-o altă formă decât cea inițială, desigur, la www.romaninlume.com, și diferite activități culturale (dintre care aș aminti aici concertele în aer liber cu artiști români, sponsorizarea primei secții de carte de limbă română în cadrul unei biblioteci publice din Madrid, precum și publicarea, în 2004 la Editura Fundaţiei culturale IDEEA EUROPEANĂ, a cărții „Român în Lume – Poezia diasporei române după 1990 – Spania, Antologie bilingvă de poezie românească”, de care m-am ocupat împreună cu profesorul Dan Munteanu Colán).
Cât de grea a fost reacomodarea în România după atâţia ani petrecuţi peste hotare? Ai avut emoţii că nu îţi vei găsi locul?
Am avut, firesc, emoții și nu neapărat legate de teama de a o lua iar de la început – o făcusem deja o dată printre străini -, ci, mai degrabă, de faptul că după atâția ani, în sfârșit pășisem pe drumul spre stabilitate. Se terminaseră provizoratul, experimentările și încercările. Repet, vorbesc dintr-un punct de vedere exclusiv subiectiv cu care, sunt sigură, nu se identifică mulți români care trăiesc azi în afara granițelor țării. Însă nu vreau să idealizez nimic. Am fost și momente dificile, dar de-acum nu mai eram eu și lumea cea mare, ci familia pe care mi-o formasem și lumea mai puțin mare și mai dragă, de acasă.
Ai venit în ţară şi continui să fii foarte activă. Cu ce te ocupi în această perioadă şi unde pot fi citite articolele tale?
Scriu, mai ales în online. Sunt Catchy Editorial Manager, co-fondator al platformei online de dezvoltare personală și sprijin reciproc dedicată femeilor, Chic-Elite.ro și content designer la marketingfocus.ro. De asemenea, scriu pe blogurile mele personale, cristinalincu.ro și ghidusii.ro.
Povesteşte-ne despre cartea ta „Mamă de 3, femeie de 10! Sau… invers?”, o carte despre tine şi „ghiduşii” tăi. De ce această temă?
De când am devenit mamă (de trei băieți), inevitabil atenția mi-a fost acaparată de zona de parenting. O zonă foarte activă, în care se întâlnesc (și uneori ciocnesc) multe teorii despre cum trebuie să-ți crești copiii în secolul XXI. Ei bine, cartea mea este, dacă vreți, o carte de anti-parenting. De fapt, este vorba de o serie de povestiri scurte, scrise cu umor și autoironie, despre viața cu trei copii de la care și noi, ca părinți, avem multe de învățat, deși de multe ori suntem prea ocupați să-i „educăm” și nu mai avem timp să-i și ascultăm. În plus, mamele care o vor citi, se vor identifica cu ceea ce ni s-a întâmplat nouă și vor vedea că este în regulă să nu fii perfectă, să nu reacționezi mereu „ca la carte”, este în regulă ca uneori să fii obosită, supărată sau, dimpotrivă, copilăroasă…
Îţi vezi copiii crescând în România? Mai iei în calcul varianta emigrării?
Încerc să nu-mi fac planuri pentru ei. Personal, nu mai iau în calcul varianta emigrării, însă nu știu ce decizii vor lua copiii mei când vor deveni adulți. Datoria mea este să îi iubesc și să-i susțin deși știu sigur că nu va fi ușor, mai ales dacă vor dori, la rândul lor, să plece.
Ce mesaj le transmiţi românilor de peste hotare care îşi doresc să se întoarcă în ţară, dar totuşi au mari temeri să o facă?
Întoarcerea în România, mai ales după mai mulți ani petrecuți în altă țară, este o experiență pe care fiecare dintre noi o trăiește diferit. În orice caz, contează să te întorci la ceva anume, cu un plan, cu o proiecție pe care s-o materializezi aici. Sau, pur și simplu, să simți că trebuie să revii acasă și atunci să îți asumi un nou început, cu tot ce presupune el.
Dar dacă nu simt că „trebuie” să se întoarcă, cu siguranță, acesta decizie nu va fi ușor de gestionat.
Gabriela Iordan