Elena Nancu a știut din copilărie că va avea o carieră în domeniul modei, însă teama de eșec a ținut-o pentru o vreme departe de această lume. Când era însă pe punctul de a absolvi o altă facultate, s-a hotărât să-și încerce norocul și a funcționat. De nouă ani, are un showroom cochet în Berlin, iar creațiile sale cuceresc prin simplitate.
Ați plecat din țară la vârsta de 14 ani. Cum a fost această experiență? Nu este ușor pentru un adolescent să schimbe țara, casa, școala, limba, prietenii…
«Mama mea a fugit din țară în februarie 1989, iar noi, eu și sora mea, am aflat de această decizie cu câteva zile înainte. Într-un fel ne-am bucurat, dar bineînțeles că nu a fost ușor, chiar dacă în Germania am fost bine primiți și ne-am integrat repede. După Revoluție mama și-ar fi dorit să se întoarcă, dar s a decis să rămână în Germania, conștientă fiind că un sistem comunist nu se poate schimba atât de repede, ci că durează ani de zile.»
Când ați mers pentru prima dată la școală în Germania, ce v-a impresionat? Care au fost diferențele pe care le-ați perceput între sistemul nostru de învățământ și cel nemțesc?
«Primul lucru pe care l-am remarcat a fost metoda de predare. Profesorul ne adresa mereu întrebări, ideea fiind ca elevul să gândească independent, să-și creeze o părere. De exemplu, la istorie nu era grav dacă uitam data când a avut loc un eveniment, mult mai important era să înțelegem de ce s-a întâmplat acel lucru.
Totul era explicat profund, într-un anumit context. Niciodată nu trebuia să învățăm ceva pe de rost. Ideea de bază a sistemului de învățământ german este ca școala să formeze oameni cu o gândire liberă, cu păreri proprii. Un alt lucru care m-a marcat a fost acela că relația elev-profesor nu era atât de ierarhică precum în România.»
De România ce amintiri vă leagă?
«Am avut o copilărie fericită, cu bunici fantastici. Vacanțele petrecute în Ardeal, mirosul de tei, mirosul de fân de la țară. Profiterolul de la cofetăria „Flora”, care costa 16 lei, țin minte exact, și prima mea dragoste. Toate aceste lucruri îmi amintesc de România.»
Cum a apărut pasiunea pentru modă?
«Din lipsa de haine frumoase în vremea copilăriei mele. Se găseau însă materiale, fapt pentru care mama, care era medic de profesie, a început să coasă împreună cu colegele și prietenele, bunica tricota non-stop, iar eu, printre ele. Am început să desenez și la vârsta de 14 ani eram absolut convinsă că vreau să devin creatoare de modă.
După bacalaureat mi-a fost frică să dau la Academia de Modă. Teama de a pica a fost atât de mare, încât nici nu am dat, am tot amânat. Am studiat Istoria Artelor, arta fiind a doua mare pasiune a mea, iar la un moment dat mi-am dat seama că trebuie să încerc la Academia de Modă, altfel termin facultatea și nu mai am șansa de a-mi realiza visul. Am dat și am intrat. Fără niciun regret am renunțat la Istoria Artelor. Mi-a plăcut foarte mult acest studiu, însă nu era modă.»
După absolvirea facultății v-ați deschis un magazin în Berlin. Cum ați reușit să vă impuneți pe acest segment, dar mai ales să vă mențineți într-un oraș în care moda este la ea acasă?
«Nu este ușor, este foarte multă muncă, dar fiind o pasiune, muncesc cu drag. Am magazinul de nouă ani și între timp am adunat cliente care se îmbracă exclusiv cu creațiile semnate Elena Nancu. Toate piesele sunt lucrate manual, în Berlin. Nu numai designul este important, ci și calitatea, unde nu fac compromisuri.»
La ce tip de femeie vă gândiți atunci când creați?
«Încerc să nu am un tip anume de femeie. Mă gândesc mereu că femeia trebuie să rămână în centrul atenției, că hainele trebuie doar să o scoată în evidență. După un eveniment, prefer să aud: „nu țin minte cu ce era îmbrăcată, dar era superbă”, decât: „nu-mi amintesc cum arăta ea, dar rochia era superbă”.
Femeia trebuie să poarte hainele, nu invers. Există un proverb românesc potrivit căruia „haina face pe om”, însă personal am convingerea că este invers: omul face haina. O femeie elegantă rămâne elegantă, indiferent ce haine poartă. Hainele se pot cumpăra, stilul nu.»
V-ați gândit vreodată să deschideți un showroom și în România?
«Am cliente din România, iar colecțiile ELENA NANCU se pot comanda în online store-ul meu: www.elenanancu.com Poate voi deschide cândva un magazin și la București, dar în următorii ani nu asta este prioritatea, ci vânzarea online, care are multe avantaje.»
Cât simțiți și gândiți românește și cât nemțește în administrarea business-ului pe care îl dețineți?
«Nu vă pot răspunde la această întrebare. Mi-am petrecut o treime din viață în România și două treimi în Germania. Sper să fi luat din ambele culturi ceva bun.»
Cui anume îi sunteți recunoscătoare pentru ceea ce sunteți azi?
«Succesul personal nu este de obicei ceva ce reușim singuri. În spatele cuiva care are succes stau mereu alți oameni. În cazul meu, oamenii care au crezut în mine, prietenii care au făcut chetă pentru a-mi plăti facultatea când nu am avut bani, astăzi – o familie care îmi oferă o dragoste necondiționată.
Și cel mai mult îi sunt recunoscătoare mamei mele, care a renunțat la multe și a avut curajul să o ia de la capăt la vârsta de 42 de ani, pentru ca fiica ei să aibă posibilitatea de a trai în libertate – un stadiu care astăzi pare normal în Europa. În primăvara anului 1989, când ea a fugit din țară, libertatea era ceva abstract.»
Mihaela Zamfirache
