Povestea mea e, cu siguranță, una devenită banală printre pribegi. Sunt mulți în diaspora ca mine, milioane…Am plecat de tânăr, am lăsat soția cu copiii de 4 ani și respectiv 7 luni, în 1993 și i-am revăzut la fata doar in 1996. Pe vremea aia nu era internet, nu aveam telefon, ne scriam doar scrisori lungi și pasionate și ne trimiteam fotografii. Știam doar că acasă nu ne-am prea descurcat cu 2 salarii.
M- am întors când n-am mai rezistat de dor, dar am plecat din nou, repede. Odată pornit caruselul emigrării e greu să te dai jos din el. Mai ales dacă faci comparații. Între trenuri, autobuze, punctualitate, mașini, drumuri, civilizație, clădiri, administrație, spitale, competență, competitivitate. Eficiență. Când te umple mirarea de cât de mândri suntem de faptul că suntem daci, dar căruțele au evoluat foarte puțin de pe vremea lor.
Te întorci în România, cu nostalgie, cu doruri imense de iarbă verde și munți, și, după șocul ( pe vremuri, azi mai puțin) de la vamă, unde dai un vin, un detergent sau o piersică, după 5-10 km îți vine să faci cale întoarsă, foarte, foarte repede. Dacă e iarnă și e noapte te apucă plânsul, de oboseală, de ciudă, de faptul că nu poți decât cu greu să deosebești drumul de câmpul de alături. Ai noroc, pentru că ai trecut de mii de ori pe acolo și îl știi cu ochii închiși.
Când ajungi acasă, constați că nu s-a schimbat nimic, că zăpada are 2 metri și îți găsești cu dificultate un loc de parcare, pentru că, în plus, s-a umplut orașul cu mașini, iar la tine la bloc stau 3 rable pe care nu le-a mișcat nimeni de câteva luni. Sau ani. Cea mai importantă diferență pe care o remarci e traficul, aglomerat ca „afară”.
La școala generală din cartier te întâmpină prieteni din copilărie, acum cadre didactice, dar regăsești și dulapurile de pe vremea când erai elev. Mai puțin băncile, devenite mese și scaune. Care la liceul la care ți-ai terminat studiile de 30 și ceva de ani nu e cazul, tot mobilierul din fosta clasă a rămas același, cu scrijeliturile din bancă.
România e încremenită, la o privire de ansamblu, în niște secole trecute, amestecate, fără, însă, să fi păstrat tradițiile, casele, monumentele. Ceea ce, în schimb, s-a păstrat, s-a conservat bine, e masa și forma funcționarilor publici. Se mai fac rotiri de cadre? Nu cred. Cam la fel și cu clasa politică, peste tot găsești foști sau pe fiii/ ficele lor. Ei n-au fost nevoiți să emigreze, nici măcar pentru studii. Au teancuri de diplome și de doctorate, care le asigură accesul la funcții bine plătite, în posturi de decizie, unde administrează fonduri serioase, din bani publici, evident. Ba mai au și afaceri, firme, fabrici, moșii( pe numele mamei, mătușii etc). Toți au averi strânse din salariul de funcționar la stat. Pentru că ăsta era și visul ” mujicilor”, să muncească la stat, în mine, fabrici și uzine. Ca pe vremuri.
Dar vremurile s-au schimbat. Mulți, bulversați, fără capacitatea de a înțelege prea bine cum merge treaba, au plecat, la un prieten, la o rudă, cu un contract eventual, acolo unde puteau câștiga un salariu care, considerau ei, le-ar ajunge să trăiască bine. Și s-au înșelat, mulți, la calcule. Pentru că viața aici e dură, e pe competiție. Și mulți visează să se întoarcă acasă și în timp, la liniște. Ceea ce nu se poate.
Dacă în toți anii aceștia am acumulat cu adevărat ceva, a fost experiența. Am învățat ceea ce în România nu aș fi putut învăța. Am învățat cum funcționează societatea, democrația, concurența, faptul că trebuie să oferi și să primești servicii corecte pentru impozitele pe care le plătești. Faptul că trebuie să-ți ții promisiunile, deci să nu promiți ce nu poți face. Faptul că toate greșelile și găinăriile sunt prompt decontate, faptul că furtul și înșelăciunea sunt stigmate și nu motive de mândrie. Faptul că oamenii de aici înțeleg, mulți, rolul politicii și pe al politicienilor ca responsabilități, nu ca privilegii.
În Belgia, de exemplu, votul e obligatoriu și e normal să fie așa, pentru că e cea mai importantă responsabilitate cetățenească, să dai puterea ta cuiva care o folosește judicios. Sau să nu o dai nimănui, să-ți anulezi votul, ca mesaj pentru ofertanți:” Nu vă plac, pe niciunul!”
Votul, nici ăsta, nici următoarele, nu aduce, în fond, schimbări spectaculoase, miracole, în viața noastră. Dar e un exercițiu, ca mersul la sală, unde constați că ți-au crescut mușchii doar după luni sau ani. Și, dacă ai făcut exercițiile corecte, și rezultatele sunt pe măsură, vei avea un corp frumos și armonios.Istoria ne-a demonstrat întotdeauna că am făcut erori, că am căzut prea usor în păcatul naivității, că invidia si ranchiuna nu fac decât să ne distrugă. Trenurile ei, ale istoriei, vin și pleacă, niciodată la fel, niciodată aceleași. Poate că încă nu e chiar prea târziu să ne dăm seama de asta. Nu e posibil să fii apreciat si prieten cu toată lumea. Dar poți să respecți și să fii respectat.
Ar fi incorect sa spunem ca numai clasa politica e de vina pentru starea in care am ajuns. Dar este momentul, de acum, incepand de duminica, sa resetam Romania. Sa punem bazele schimbarii. Si, pentru asta, trebuie sa spunem DA, de doua ori, la REFERENDUM, care demonstreaza, mai presus de orice, ca nu vrem sa fim un popor de hoti Sa votam pentru a trimite in Parlamentul European oameni demni, profesionisti, care au demonstrat ca-si fac treaba foarte bine.
Eu am votat și voi vota mereu candidații Partidului Național Liberal. E o traditie deja, sunt liberal pana la moarte. Deși au făcut și greșeli, liberalii au capacitatea de a face România bine acum, caci ei au pus si bazele Romaniei Moderne!
Antonio Nyerjak
Vicepreședinte PNL Diaspora
