Duminică, la secţia de votare nr. 88 de la Roma, amenajată la secţia consulară a Ambasadei României, în cartierul Laurentina, au votat circa 1.700 de alegători. Ar fi votat mult mai mulţi, dar coada formată încă de dimineaţă era descurajantă. Şi îngrijorătoare, din punctul de vedere al forţelor de ordine mobilizate de autorităţile italiene.
Un jeep blindat parcat chiar în faţa intrării, mai mulţi militari echipaţi pentru orice eventualitate, o maşină a poliţiei de Stat, una a poliţiei municipale, agenţi, ofiţeri în civil… Dar n-a fost nevoie de nicio intervenţie. Spre deosebire de alte secţii „fierbinţi” din diaspora, la consulatul de la Roma a fost linişte şi calm. Nu au fost proteste. Nici măcar pentru faptul că nu era nicio toaletă disponibilă la atâtea mii de oameni.
Alegătorii mai încăpăţânaţi s-au aşezat la coadă, spre deosebire de mulţi care făceau stânga împrejur şi, dacă aveau posibilitatea, mergeau la una din cele două secţii de votare de la Accademia di Romania, unde nu era mare coada. Ori plecau acasă.
Când am ajuns, am întrebat câteva persoane de când aşteptau. „De două ore jumătate. dar stăm, dacă trebuie, pentru că vrem să votăm, nu asta e problema.” Existau probleme mai mari faţă de timpul pierdut la o coadă. Imediat oamenii mi-au indicat una dintre acest probleme mai mari: la consulatul Românie, alături de Stagul UE, flutura un drapel tricolor cu partea roşie decolorată şi zdrenţuită. Părea că stă acolo de dinainte de 1989! Oamenii arătau spre steagul rupt: „Faceţi fotografii, să se ştie. E o ruşine. Mereu se plâng de bani. Dar steagul rupt la consulat, este indamisibil aşa ceva.”
Abordez o femeie care iese de la vot: „Am aşteptat trei ore. Nu se merită să stai atâta. Vin la turul doi doar daca se mai face o secţie de votare.” O întreb ce i-ar cere noului preşedinte al României: „Ce i-aş cere? Un trai mai bun în România. Pe 14 decembrie mă întorc acasă, la Arad, definitiv, acolo e ţara mea, acolo e casa mea. După 15 ani de stat afară, e cazul să ne întoarcem acasă. La vârsta mea, sunt obosită să stau în străinătate. Vreau să stau cu familia, cu copiii. Pentru că e o viaţă mult mai bună acasă.”
Merg spre capătul cozii care se întinde pe lângă zidul consulatului aproape 100 de metri. Ultimul aşezat la coadă, Dan Negru, 51 de ani, din Târgu Neamţ. Nu este descurajat de faptul că trebuie să aştepte cîteva ore. „Nu contează, aşteptăm şi 8 ore, dacă este nevoie. Vrem să ne facem datoria.” Spune că i-ar cere preşedintelui „schimbarea mentalităţii”. Nu stă în puterile sau atribuţiile preşedintelui. Deşi are 51 de ani, Dan Negru votează pentru prima dată. Este plecat din România din 1994. A fost în Franţa, Polonia, Canada, Turcia, iar din 2001 este în Italia. Destinaţia finală este tot România. „Dacă se chimbă ceva, mergem acasă. Dacă am avea asigurate salarii măcar la jumătate din cât sunt aici, adică 5-600 de euro, mâine m-aş întoarce.”
Un tânăr din Constanţa care la Revoluţie avea 14 ani îl plânge pe Ceauşescu şi chiar îşi dă seama de enormitate: „Aşa este, aveam 14 ani în 1989, când a căzut Ceauşescu. Dar era mai bine atunci. M-aş bucura să iasă Macovei, să meargă la puşcărie toţi cei care au băgat adânc mâna în buzunarele ţării.”
Subiectul Ceauşescu se extinde. Un domn din Curtea de Argeş subliniază: „Aveam de toate atunci. Ştiţi ce ne lipsea? Doar libertatea„. Tonul pe care o spune arată că libertatea nu i se pare ceva foarte important. Ei, libertatea lipsea, în rest le aveam pe toate. Soţia sa completează: „Şi acum ce facem cu libertatea acum? Putem orăcăi şi putem să ne punem poalele în cap.”
La coadă se află şi câteva femei din corul bisericii din „La Rustica”, unde paroh este preotul Ilie Ursachi. Femeile cântă mai întâi „Deşteaptă-te române”, apoi ajung la „Tricolorul”. Trei culori cunosc pe lume, amintind de-un brav popor…
La consulat, un funcţionar a venit şi a schimbat drapelul zdrenţuit. Am trecut de 1989.
Sorin Cehan
