Era un coşmar viaţa celor 18 lucrători români de la Saldoteck, o întreprindere de sudură din Roccascalegna, în Val di Sangro (Chieti). Oamenii munceau ca sclavii, sub ameninţarea armelor.
Fabrica aparţine unui întreprinzător italian din Montesilvano (Pescara), care era ajutat în menţinerea ordinii de un cetăţean român din Pineto (Teramo), angajat al firmei. Cei doi au ajuns la închisoare cu acuzaţia de intermediere ilicită şi exploatare a muncii. Lucrătorii români erau obligaţi să muncească şi deseori să doarmă într-o hală mizerabilă şi plină de fum de sudură. Erau exploataţi şi maltrataţi. Erau bătuţi şi erau somaţi cu armele să nu vorbească despre situaţia lor.
Fabrica a fost pusă sub sechestru. Au fost arestaţi patronul fabricii, Roberto Sandionigi, de 57 de ani, născut în provincia Lecco dar rezident la Pescara, şi un român de 58 de ani, Gheorghe Bărbulescu, rezident în provincia Teramo care avea rol de intermediar pentru a recruta zeci de muncitori care lucrau în condiţii de semisclavie şi fără a fi plătiţi.
Oamenii dormeau înghesuiţi în încăperi insalubre şi mici şi erau obligaţi să plătească 500 de euro chirie fiecare, bani care erau scăzuţi din statul de plată, în mod formal corect. Din interceptările telefonice a reieşit că unii dintre muncitori cereau patronului firmei 10 sau 20 de euro pentru a putea cumpăra pâine. În una dintre conversaţii întreprinzătorul promite: „mâine îţi dau ceva să faci cumpărături”. Într-o circumstanţă unui subordonat bătut i-a fost interzis, prin ameninţare, să se trateze la Urgenţă. Bărbatul a reuşit abia a doua zi să fie consultat, mergând 15 km pe jos, fiindcă nu avea bani pentru autobuz.
Ancheta a fost coordonată de Procuratura din Lanciano, condusă de procurorul Francesco Menditto, cu colaborarea Direcţiei teritoriale de muncă din Chieti-Pescara. Procurorul a informat Procuratura naţională antimafia privind ancheta.
„Nu îmi imaginam – a spus procurorul Menditto – că la noi poate exista o situaţie de caporalat de asemenea proporţii„. Inspectoratul de muncă a stabilit că în fabrică se lucra în medii nesănătoase saturate cu praf şi fum. Ancheta a fost demarată de mai mult de un an, după denunţul pe care l-a făcut un muncitor român la o televiziune românească.
Exploatare organizată
A fost astfel identificată, după cum a considerat judecătorul pentru investigaţii preliminare, o adevărată activitate de exploatare de cetăţeni români, care aflându-se în condiţie de necesitate din cauza situaţiei financiare erau recrutaţi în România şi ademeniţi cu propunerea de a veni în Italia pentru a desfăşura o muncă regulamentară. Însă realitatea era cu totul diferită.
Odată sosiţi în Abruzzo erau cazaţi în locuinţe improvizate şi în condiţii igienice precare, pentru care plăteau sume strpnomice, reţinute din plata care li s-ar fi cuvenit. Munceau în fabrica de sudură în condiţii precare de siguranţă şi igienă a muncii.
S-a stabilit nerespectarea drepturilor minime garantate lucrătorilor: salarii de foame care nici măcar nu erau plătite cu regularitate. Pe lângă aceasta, au fost constatate încălcări ale normativei privind orarul de muncă (erau depăşite cu mult orele prevăzute), ale normativei în materie de siguranţă şi igienă la locurile de muncă. Lucrătorii erau expuşi pericolului privind sănătatea şi siguranţa personală.
Gardian înarmat
Anchetatorii au descoperit că angajaţii erau controlaţi prin metode de supraveghere invazive, deseori fiind ameninţaţi, chiar şi prin folosirea de arme şi producându-li-se leziuni, pentru a se asigura deplina lor supunere.
Mandatul de arestare preventivă a fost emis pe numele lui Roberto Sandionigi, cetăţean italian, angajator „efectiv” al lucrătorilor de la fabrica de sudură şi de la Agenţia de muncă gestionată tot de el.
A fost arestat şi Gheorghe Bărbulescu, cel care avea sarcina de a recruta personal românesc. Bărbulescu plasa anunţuri pe site-uri de internet (Mercador sau Balaur) şi oferea locuri de muncă ca sudor în Italia la fabrica de sudură.
Tot el era cel care se ocupa de transportul în Italia (plătind călătoria efectuată cu un microbuz), îi ducea la fabrică, le procura o cazare precară şi îi ameninţa cu arme de foc pentru a-i împiedica să ceară condiţii mai bune de lucru, să denunţe faptele la forţele de ordine sau să se ducă la spital sau la un medic în caz de lovire.
În fine, el era cel care furniza mâncare (minimul indispensabil) sau supraveghea lucrările în fabrică şi concedia lucrătorii.
Mai sunt alţi trei anchetaţi: L.E., administrator al fabricii, angajator „formal” a unei părţi a lucrătorilor; D.G.D., care conducea muncitorii, D.A.L., care efectua o parte dintre sarcinile lui Gheorghe Bărbulescu, ameninţările.
Bătut şi ameninţat
Pe timpul anchetelor investigatorii au descoperit că un lucrător a fost maltratat pentru că a cerut o parte din banii pentru munca efectuată. Bani care trebuiau să folosească la cumpărarea de mâncare şi produse de primă necesitate. Bărbatul a fost ameninţat cu un pistol, care apoi a fost pus sub sechestru de poliţie în casa lui Gheorghe Bărbulescu.
Gheorghe Bărbulescu îl somase să nu se adreseze poliţiei şi să nu se ducă la spital pentru tratarea leziunilor provocate de bătaie. Însă lucrătorul s-a dus a doua zi la Urgenţă mergând pe jos circa 15 km deoarece nu avea nici bani nici un mijloc de transport la dispoziţie.
Documente false
În locuinţa lui Gheorghe Bărbulescu, poliţia a găsit şi pus sub sechestru documente de identitate sustrase conaţionalilor români, din care erau luate fotografiile pentru producerea de documente contrafăcute.
Bărbulescu avea o legitimaţie falsă de poliţist, pentru a-i înfricoşa şi mai mult pe muncitori. Lucrătorii erau ţinuţi într-o stare de constantă supunere, şi prin ameninţarea cu posibile represiuni asupra rudelor lor rămase în România. Bărbulescu îi ameninţa că familiile lor vor avea de suferit dacă se vor opune.
Salarii de mizerie
Oamenii de la Comisariatul din Lanciano împreună cu personalul de la Direcţia Provincială de Muncă şi de la Asl au efectuat un control în interiorul fabricii în care erau exploataţi lucrătorii.
Au constat că 40% dintre lucrători munceau „la negru” întrucât nu aveau niciun tip de contract de angajare. Din documente vizionate de inspectorii de muncă, au ieşit la iveală statele de plată pregătite: 1.100 de euro, minimul prevăzut de contractele naţionale. Dar din aceşti bani muncitorilor români, după cum s-a stabilit din interceptările telefonice, le reveneau numai câţiva euro.
Caporalii le procurau locuinţe improvizate, în fabrică sau într-o casă închiriată într-o altă localitate din zonă, unde erau înghesuiţi câte 5 sau 6 şi pentru care trebuiau să plătească 500 de euro ce le erau reţinuţi din salariu.
Unii muncitori erau cazaţi în încăperi, în interiorul fabricii, mobilate cu paturi şi bucătării de campanie, în situaţii de promiscuitate, igienă scăzută, unde praful şi fumul le ameninţau în mod îngrijorător starea de sănătate, având în vedere şi lipsa de ferestre sau deschideri pentru ventilare activă a ambientului.
Când a intrat poliţia în interiorul fabricii a trebuit mai întâi să deschidă toate uşile halei pentru schimbarea aerului întrucât era imposibil să se efectueze controlul din cauza prezenţei, încă de la primele ore ale dimineţii, a fumului intens şi a unui miros extrem de acru şi iritant cauzat de pulberea produsă de lucrările de sudură şi a absenţei oricărei instalaţii de aspirare. Unii dintre muncitorii care se ocupau de sudură au declarat probleme de vedere din cauza sistemelor de protecţie puţin eficiente.
Foamea
Anchetatorii au descoperit cum erau gestionate concedierile, prin scrisori de demisie semnate în alb. Din interceptări au reieşit situaţii de gravă stare de nevoie în care se aflau câţiva muncitori români care lucrau fără a primi bani şi erau încontinuu constrânşi să ceară mici sume de bani pentru satisfacerea nevoilor de primă necesitate.
„Concedierea lor era gestionată în funcţie de necesităţi”, specifică agenţii angajaţi în anchetă: „Câţiva muncitori angajaţi regular, după ce au fost concediaţi în mod verbal fiind somaţi să nu se mai prezinte la locul de muncă, şi-au dat seama ulterior că la oficiul provincial de muncă competent fusese comunicată demisia lor voluntară, prin intermediul trimiterii din partea firmei a unei scrisori de demisie, niciodată semnată de ei”. Deoarece rezulta că au demisionat în mod voluntar, nu puteau primi nicio indemnizaţie de şomaj. Nu mulţi aveau curajul să ridice vocea, spun anchetatorii, fiindcă aveau nevoie de acel loc de muncă cu orice preţ. Câţiva români, sătuli de sclavie, au reuşit să fugă însă anchetatorii au reuşit să-i găsească pentru a obţine mărturii de la ei.
Interceptările care îi incriminează pe exploatatori sunt înfiorătoare. În una dintre acestea, întreprinzătorul aflat acum în spatele gratiilor îl sună pe unul dintre lucrători pentru a-l avertiza că în curând va trebui să se reîntoarcă în hală. Străinul răspunde: „Nu avem pâine de mâncat”. „Da, ai dreptate”, îl linişteşte interlocutorul care se oferă să-l întâlnească a doua zi pentru a-i da un mic avans. „Mâine dă-mi 20 de euro pentru că nu avem pâine, nu ştiu cum să fac…”, subliniază lucrătorul. În acel moment anchetatul face o vagă promisiune: „Poate mâine dimineaţă vin şi mergem să facem nişte cumpărături…”.
„Întreaga Roccascalegna se disociază de aceste persoane care mânjesc cu noroi teritoriul nostru”, comentează primarul Domenico Giangiordano, „la deschiderea fabricii, în 2013, ne-am bucurat pentru o activitate industrială care alegea o mică localitate. În schimb au venit aici pentru a ascunde infracţiuni odioase”.
