Ceea ce părea un simptom de oboseală și de stres, detectat la femeile care se întorceau din Italia, a devenit o boală în bună regulă, cu caracteristici clare, recunoscută ca atare. Iar această boală face ravagii, spitalele de psihiatrie fiind luate cu asalt.
Cin i-a dat numele de „Sindromul Italia”? „Ziarul de Iași” arată că, în anul 2005, doi psihiatri ucraineni au început să îşi pună întrebări despre modul în care femeile plecate la muncă în străinătate, mai ales cele care ajung în Italia, sunt afectate. Distanţa de casă, dorul de cei dragi, stresul prelungit, timpul liber, care de cele mai multe ori este extrem de limitat, precum şi comportamentul de cele mai multe ori neadecvat al străinilor a dus în timp la dezvoltarea unor afecţiuni psihice, pe care aceştia le-au numit, într-un mod mai elegant, „Sindromul Italia“. Diagnosticul pus acolo s-a extins apoi în tot Estul. Iar în România, în zona Moldovei, dar şi în Iaşi, cu atât mai mult.
Numai anul trecut, din cele 3.000 de femei internate la Institutul de Psihiatrie „Socola“, aproximativ 150 au revenit în ţară cu diferite afecţiuni psihice declanşate la mii de kilometri depărtare de casă. Avem deja de-a face cu o boală ce ia amploare de la an la an: Sindromul Italia. „Ziarul de Iaşi“ a discutat cu medici, dar şi cu paciente. Mărturiile acestora sunt cutremurătoare.
Declin psihic
Medicii psihiatri ieşeni, care au tratat la Institutul „Socola“ numai anul trecut circa 150 de femei ce par a suferi de aşa-numitul „Sindrom Italia“, spun că, la început, femeile resimt o stare depresivă, fără chef de viaţă şi fără energie, o scădere involuntară a greutăţii, au probleme cu somnul sau prezintă manfiestări anxioase, „stau ca pe ghimpi“, fiind neliniştite fără un motiv anume. „Mai exact, (Sindromul Italia, n.r.) este numele unei depresii sociale cu un izvor de cumuli sociali, cu impact puternic asupra persoanelor fragile din punct de vedere emoţional, mai precis femeile plecate în străinătate, din cauza nesiguranţei, din cauza faptului că nu cunosc limba sau în ce familie vor ajunge. Mediul stresant la locul de muncă, turele de noapte continue, timpul liber care este limitat, de multe ori o singură zi pe săptămână, distanţa şi dorul de casă, toate fragilizează emoţional pacienta, ceea ce face să se instaleze un declin psihic în cel mai scurt timp“, explică medicul Cozmin Mihai, medic specialist psihiatru.
Muncă 24 ore din 24
„Nu am ştiut de Paşti, nu am ştiut de Crăciun, nu am ştiut de nimic… Iar pe italieni nu îi interesează cum eşti, dacă mai poţi; atâta timp cât poţi, ei trag de tine“, povesteşte Maria, o femeie de aproximativ 40 de ani, care acum pare resemnată. „Iadul“ ei a început acum nouă ani, atunci când a plecat în Italia pentru a-şi putea ajuta copiii să termine liceul şi să îi vadă cu studiile finalizate. A ajuns la 70 de kilometri de Roma, pe un vârf de munte, într-o pădure unde trăiau trei persoane de care trebuia să aibă grijă. O bătrână imobilizată la pat, soţul ei care suferea de Alzheimer şi fiul lor, un bărbat îmbrăcat în carne vie de la genunchi în jos după ce a fost ars. Bărbat în toată firea care noaptea urla de durere şi care ţinea o întreagă casă trează. Maria era cea care îi îngrijea pe toţi, fără să aibă vreo zi liberă, în care să se poată retrage undeva cu gândurile ei. De aceea, îi numeşte fără compasiune „baba“ şi „moşneagul“, a căror fată era aşa-zisa „patroană“, o femeie care venea o dată la câteva zile ca să aducă cele necesare, şi care niciodată nu a întrebat-o pe Maria dacă mai poate sau dacă ar vrea o zi liberă. Astfel, a ajuns să lucreze robotic, 24 de ore din 24, iar nopţile să fie lipsite de orice urmă de somn. „Nu puteam să închid un ochi, nici pe pat nu puteam sta. Beam cafea, fumam foarte mult, iar când trebuia să fac treabă ziua, tremuram toată. Acum nu îmi pot închipui cum am rezistat atât“, îşi reaminteşte femeia.
Internată la „Socola“
Subliniază că al său chin a durat patru ani, atât cât a fost nevoie ca să îşi vadă copiii pe picioarele lor. „Vino acasă, haide acasă!“, îmi spune Maria că o ruga zi de zi soţul ei la telefon. Însă ştia că nu se poate întoarce la lipsurile din satul ei, din România. Reîntoarcerea în ţară este un episod care îi lipseşte din amintiri, pentru că a ajuns la „Socola“ adusă de familie în urma unei crize puternice, fiind diagnosticată cu tulburare psihotică acută. Îşi imagina că este însărcinată şi că o rudă, decedată de mai multă vreme, îi vorbeşte, auzindu-i tot mai des vocea. „Când a ajuns la noi, era bulversată emoţional din toate punctele de vedere. Gândirea îi era dezorganizată. Nu mai făcea faţă programului, lucra 24 de ore din 24, fără nicio zi liberă. Întâi a ajuns la un spital din Roma, unde a fost tratată, iar cei din familia de acolo au încercat să se descotorosească de ea“, precizează dr. Cozmin Mihai.
Senzaţia de suprasolicitare
Medicii mai aseamănă acest sindrom cu cel de „burnout“ (sindromul epuizării profesionale), ca urmare a unei stări de suprasolicitare de lungă durată, cu care organismul nu mai poate lupta. Astfel, prin saloanele „Socolei“ se perindă zi de zi câte o dramă de familie, în centrul căreia se află un copil, neexistând vreo familie care să nu sufere din această cauză.
Recent, un tată a venit într-un suflet la spital împreună cu fiul său, un adolescent care de câteva zile refuza să mănânce şi să comunice cu cei din jur. Anul trecut, fratele său şi-a pus capăt zilelor, motivul fiind acelaşi: mama lor e plecată în Spania. De teamă ca nenorocirea să nu se repete, tatăl l-a adus aici, unde medicii încearcă tot posibilul ca să îl readucă cu picioarele pe pământ. „Femeia este stâlpul familiei, iar carenţa afectivă se vede în timp, copiii se dezvoltă cu probleme emoţionale. Asta din cauză că mamele nu pleacă pe perioade scurte, de două-trei luni, ci pentru ani de zile, iar copilul are nevoie zilnic de un suport matern care lipseşte. Unchii, mătuşile, bunicii nu pot suplini afecţiunea maternă, iar copiii ajung să facă episoade depresive, cu tulburări de comportament, cu tentative suicidare“, declară dr. Petronela Nechita, medic primar psihiatru.
Coșmar în Germania
Loredana, o femeie care atunci când vorbeşte îţi dă senzaţia că nicio problemă din lume nu o poate doborî, s-a topit în ultimii ani asemenea unei lumânări. A ajuns să lucreze în Germania, la un depozit al firmei Audi, în halele unde se aflau depozitele de materiale. A obţinut locul prin intermediul unei firme de recrutare, cu tot cu contract de muncă, unde câştiga salariul minim pe economie, adică 1.000 de euro, din care 600 îi dădea pe o garsonieră nemobilată.
Avea o fată care urma să dea bacalaureatul, iar nevoia de bani era mai mare decât ceea ce putea ea să ofere, de la mii de kilometri depărtare. Pentru ca să-i rămână bani de trimis acasă, spăla vasele la un restaurant cu specific mexican, şi uneori mai ajuta şi bucătarul. Erau zile în care ajungea la 2 noaptea acasă, iar la 6 trebuia să fie din nou la muncă. Atunci a venit momentul când a simţit că a căzut. Complet, din toate punctele de vedere… Auzea tot mai des voci care îi aminteau că trebuie să trimită bani acasă. Că fiica sa are nevoie de rochie pentru banchet. Că trebuie să plătească meniul pentru banchet. Dar şi fotograful care le face poze… Toate aveau „trebuie în faţă“, iar posibilităţile sale erau limitate. Atunci a început să se simtă urmărită, ca şi cum cineva îi respira mereu în ceafă când mergea pe stradă, când era la serviciu, când era acasă. Iar vocile deveneau tot mai acuzatoare.
Medicii spun că e vorba despre o psihoză, pentru care cel mai probabil va trebui să urmeze un tratament toată viaţa, fiind şi ea conştientă că duce pe umeri o boală grea. Îşi aminteşte că, înainte de zbuciumul din Germania, era chiar fericită: lucra ca merceolog, la fel ca mama sa, se ocupa de alegerea furnizorilor de materii prime, negocierea contractelor privind achiziţiile, precum şi de relaţia cu eventualii furnizori, fiind un loc de muncă la care ajungea din plăcere.
„Acum nu mai merg singură pe stradă… Am mare noroc de soţul meu, care mă însoţeşte mereu, nu mă mai lasă singură“, spune femeia, de pe patul de spital. Soţul vine să o vadă și să-i aducă flori. Are nevoie de afecţiune, care i-a lipsit în cei şase ani petrecuţi între germani. „Toţi se gândesc că, dacă pleci din ţară, e un semn că îţi este bine. În orice ţară pleci, e foarte greu, în special până te integrezi. Iar în Germania, şi mai greu: au altă mentalitate, sunt duri şi reci, nu le convine că vin alţii să lucreze în ţara lor. Se uită fix la tine, te studiază. Trebuie să te îmbraci la fel ca ei, ca să pari de-al lor, iar când aud de român, spun că suntem hoţi. Aşa ne merge vestea, iar asta creează probleme oamenilor care chiar vor să lucreze“, concluzionează ea. Dacă şi-ar lăsa fiica să plece la muncă în afara ţării? „Nu, niciodată“, ne spune hotărât.
(Sursa: Ziarul de Iași)