Working poor, angajații care nu se descurcă cu salariul pe care îl încasează. ”Cu salariul nu ajungem la final de lună. Trebuie să mergem să furăm?” Munca precară nu e departe de șomaj. Unii renunță să facă copii, unii care ar vrea să emigreze dar nu au bani, unii care se gândesc să abandoneze totul fiindcă câștigă puțin și lucrează doar pentru a plăti taxele și fără a avea perspective. Iată radiografia unor generații învinse, făcută de publicația „Il Fatto Quotidiano”.
Alice a început să lucreze la 20 de ani și de atunci nu s-a mai oprit. Mereu în sectorul farmaceutic, fără a avea licență: o muncă grea, se ocupă de magazin, îl aranjează, verifică comenzile, încarcă marfa. ”Am lucrat mereu cu contract pe perioadă nedeterminată pentru circa un milion două sute de mii de lire, minimul sindical. Și orarul farmaciei era împovărător, se încheia la opt seara”.
Apoi Alice rămâne însărcinată cu un tânăr imigrant, care dispare la scurt timp după naștere. Continuă să lucreze, dar trebuie să plătească 600 de euro creșa și nu mai reușește să plătească chiria de 350 de euro pentru o casă situată la o oră de Roma. ”M-am întors la părinții mei, a fost un noroc pentru că la un moment dat am fost concediată. Am găsit imediat de lucru, tot la farmacie, însă având fetița a trebuit să optez pentru un contract part-time: acum câștig aceeași sumă de acum șase ani, 800 de euro, plus 75 de euro alocație familială. Conducerea îmi repetă în continuare: nu sunt bani. Dar eu cum să plătesc o chirie?”
Alice cere deja de zece ani cu insistență o locuință socială: însă regulile se schimbă în continuare, iar mamele singure sunt defavorizate. Astfel Alice și fiica sa continuă să trăiască în casa părinților. Au o cameră. O situație grea, din care Alice nu vede cale de scăpare: ”Am făcut de toate, chiar și proteste. Să ai o locuință urmând o cale corectă se pare că nu se poate, nu o primești niciodată. Și fiica mea este acum adolescentă, cât vom mai putea rezista așa? Dar mai mult decât să lucrez, ce pot face? Să fur?”.
Marco: ”Fac evaziune”
”Trebuie să fac evaziune neapărat, altfel nu reușesc să supraviețuiesc: câștig 1.400 de euro, cu „partita Iva” (regim TVA), par mulți nu-i așa? Păcat că 300 pe lună se duc la Inps, apoi sunt taxele, diferite costuri, de la contabil la facturare electronică. Pune chiria pentru mine și banii pe care îi dau familiei mele de origine, din păcate fără venit, și înțelegi de ce sunt obligat să nu facturez totul”.
Marco locuiește în Nord, are 42 de ani. La 20 de ani s-a angajat ucenic mecanic într-un service auto. Câștiga bine în lire, cu trecerea la euro a ajuns la 1.100 de euro pe lună. Firma l-a pus apoi să își deschidă cont TVA. ”Și aici începe tragedia, costurile sunt enorme. Numai luna aceasta trebuie să plătesc 6.000 de euro la Inps, statul ne cere banii pe ceea ce câștigăm încă înainte ca nouă să ne intre în buzunar. TVA-ul apoi e o farsă, niciun client nu vrea factura cu TVA, așadar nu-l recuperăm niciodată. Iată de ce trebuie deseori să fac evaziune”.
Marco conviețuiește cu o tânără care are un mic magazin și plătește toate taxele, însă la final aduce acasă un salariu foarte mic. Ambii și-ar dori un copil, mai ales ea, Marco e pesimist: ”Una e să ai sprijinul familiei, un tată care îți cumpără căruciorul, îți plătește asigurarea, școala. Dar la cum suntem noi e de-ajuns un pas greșit și ești terminat tu, soția ta și copilul tău. Și eu fac o muncă solicitantă, nu stau în spatele unui birou. Sigur, dacă nu aș avea o familie de origine de întreținut, astăzi poate nu aș avea chiria de plătit. Din păcate familia nu ți-o alegi. Și este cu adevărat nedrept să trăiești într-o țară în care soarta ta se schimbă în funcție de cum o duc cei care te-au adus pe lume”.
Sara: ”Sunt prea bătrână”
”În străinătate? Nu, este un pas prea mare, apoi am 35 de ani, sunt prea bătrână”.
Sara Trăiește la Palermo și este psiholog: cu licență și master, analiză personală, seminare, workshop-uri, stagiaturi și un master în mediere familială, a studiat suficient. Inutil, spune acum, având în vedere că ”să lucrez la Tribunalul din Palermo este imposibil și pentru profesia liberală ar trebui să mai studiez”. În lumea muncii a intrat repede. A predat la o școală privată care se ocupă de formare școlară și universitară: 8-12 euro pe oră, ”nu aveam niciun contract, dar cel puțin duceam acasă de la 800 la 1.200 de euro”.
Apoi ceva s-a schimbat: ”Au început să ne plătească 2,5 euro pe oră, eu am încercat să rezist, lucram chiar și 12 ore pe zi pentru a aduce acasă 500 de euro, până când au încetat să ne mai plătească”.
Sara încearcă să sondeze piața cooperativelor care se ocupă de after-school, tineri cu handicap și situații dificile, însă plata este numai prin intermediul voucherelor. ”Atunci prefer să lucrez ca bonă pentru copiii amicelor mele”.
Sara este căsătorită de ani de zile și de mai mult timp așteaptă să poată face un copil al său însă nu poate din motive financiare. Decide să schimbe sectorul, încearcă în cel al asigurărilor, dar și aici îi este cerută disponibilitate full-time pentru 450 de euro pe lună. Între timp și soțul, și el psiholog, profită de un curs regional pe care l-a făcut după liceu și începe să lucreze în sectorul logistic: aduce acasă 1.200 de euro, dar contractul expiră la fiecare lase luni. Ea începe să folosească economiile, acei 15-20 de mii de euro care îi păreau foarte mulți, până când era de muncă. Astăzi nu mai vede soluții, concursurile regionale pentru inserarea tinerilor o exclud din cauza vârstei, să deschidă un magazin la Palermo e o nebunie, ”sunt mai mulți cei care închid decât cei care deschid”.
Făcând calculele, rămâne salariul soțului, din care trebuie scăzuți 450 de euro plătiți pentru chiria unei căsuțe de 45 de metri pătrați. Prea mică pentru a face planuri.
