Un fermier care a lucrat peste 13 ani în Italia s-a întors în România şi a înfiinţat o livadă de meri, producţia bio mergând la desfacere în străinătate. Astăzi îşi ajută şi prietenii să se dezvolte în domeniu. În 2014 a lăsat Italia în urmă, deşi „o duceam mult mai bine acolo, eram rege, locuiam într-o casă de 500 metri pătraţi, cu piscină”.
Marin Şerban are 36 de ani şi o afacere care, odată pusă pe picioare, asigură profit sigur, spune bărbatul. Deocamdată mare parte îl reinvesteşte, pentru că există o piaţă de desfacere aproape nelimitată pentru astfel de marfă, explică fermierul care în 2014 a lăsat Italia în urmă, deşi „o duceam mult mai bine acolo, eram rege, locuiam într-o casă de 500 metri pătraţi, cu piscină, eu, familia şi muncitorii pe care îi duceam din România, la 200 de kilometri de patron, o femeie căreia îi administram ferma şi pe care o întâlneam de două ori pe an, pentru că avea încredere“. L-a adus însă în ţară dorul de casă, de părinţi, de prieteni, uimindu-i pe cei din Italia, spune, atunci când i-a anunţat că pleacă. Au rămas, însă, prieteni şi parteneri, de acum, de afaceri, pentru că în ţara în care a muncit atâţia ani exportă astăzi merele bio, deşi are cereri şi din Germania şi Austria.
Aventura fermierului care livrează sute de tone de mere în Italia a început în România prin 2014, când bărbatul a înfiinţat în satul bunicilor săi – în Oltişoru, comuna Găneasa, judeţul Olt – prima livadă, de aproape 3 hectare. A cheltuit aproximativ 100.000 euro, banii munciţi cu familia în Italia, dar şi alţii împrumutaţi, iar în anul următor a înregistrat ferma la APIA pentru producţia de mere bio.
«Ce iei pe mere, dai pe pere»
„În 2015, când am venit la APIA şi am înregistrat livada ca bio nici nu ştiau ce cod să-mi dea, am stat câtva timp să obţin actele, vreo două luni. Şi-atunci, în 2014, am înfiinţat primele 2,87 hectare, în 2015 am mai înfiinţat pe banii mei încă aproape 4 hectare şi după, anul trecut, am accesat, pe măsura 4.1 (n.r. – Programul Naţinal de Dezvoltare Rurală, sector pomicol, Submăsura 4.1a – Investiţii în exploataţii pomicole), 200.000 euro cu 90% finanţare, pentru irigare şi sistemul cu picurare şi utilajele pe care le avem aici, o parte.
Producţia e bunicică, dar, din păcate, o ducem afară şi mâncăm merele ălora, otrăvite“, spune fermierul, care are în plan să se extindă şi pe alte terenuri, alte 10 hectare de livadă. Pentru că există cerere foarte mare – „1.000 de hectare dacă pui, ai unde să vinzi“, spune fermierul – şi-a sprijinit şi prietenii să investească în acest domeniu, iar fermele lor aşteaptă şi acestea finanţare din bani europeni.
„Am o grămădă de prieteni pe-aici pe care îi ajut să-şi facă livezi, deja două sunt aprobate, 14 hectare, mai avem unii la Doba care aşteaptă să planteze vreo 3 hectare, unii la Sârbii-Măgura – 10 hectare, tot de mere… Au deja proiectele aprobate, trebuiesc făcute. Merele sunt cel mai uşor de făcut, sincer, pare wow dacă nu ştii, dar e foarte uşor de intrat în branşă. E investiţia destul de mare la început, sare de 40.000 euro per hectar, cei care au făcut ghidurile (n.r. – de finanţare a proiectelor din bani europeni) au făcut nişte calcule pe sărite, cu material săditor bun, cu plase, cu, cu, cu…, te costă mai mult“, explică fermierul care ar fi cheltuielile de început. Foloseşte plase antigrindină şi antiinsecte, pentru că este o soluţie mai ieftină decât produsele chimice ecologice, certificate, altfel „ce iei pe mere, dai pe pere la sfârşit“.
Ar vrea să vândă în România
Deşi nu are o problemă cu desfacerea, ar vrea să-şi vândă merele în România, însă cel mai mare impediment este că nu are deocamdată spaţii de depozitare frigorifice, astfel încât să poată livra în ritmul dictat de retailer. Este, de altfel, următorul pas pe care vrea să-l facă, anume să acceseze un alt program european şi să se doteze cu instalaţii de frig şi chiar o instalaţie pentru a transforma merele în suc bio de care să se bucure şi românii.
„Noi producem nici 5% din cât ne trebuie, din cât se consumă. Toate merg la export. Ar putea veni şi la noi în magazine, dar n-ai unde să le ţii, n-ai spaţii de depozitare. Mâine cred că le-aş putea vinde către Kaufland, Cora sau Lidl, că eu am mai avut discuţii de genul ăsta, dar ştiţi ce zic ei – «bine, bine, ai, dar eu vreau o tonă pe săptămână, sau două». Faci un contract pe 50-100 de tone, să zicem, dar el vrea săptămâna asta 2,3, 5 tone, săptămâna viitoare la fel, dar unde le ţii, că se deshidratează, în două-trei săptămâni se fac burete. Să iei în chirie spaţii frigorifice sunt foarte scumpe, nu iei pe mere ce dai pe pere. Aşa, să ţi le faci pe-ale tale, ar fi altceva. Nu m-ar interesa preţul la care vând, chiar dacă faci nişte calcule. E mândria aia – aici le fac, aici le vând, nu neapărat că stăm acum să ne uităm după 50 de bani în plus. Nu mi-am propus, vezi-Doamne, să-mi iau cine ştie ce avioane“, spune fermierul.
Românul nu mai vrea să muncească
«În Italia, ţin minte că vecinii mei de acolo, când se-apucau de vreo treabă, de cules, de…, veneau la mine – «dă-ne şi nouă oameni!». Dacă-mi cereai 50, 50 de români îi duceam, îi ştiam pe toţi, fiind unul dintre cei mai vechi de-acolo. Dar aici, dacă-mi ceri cinci oameni, şi-i cauţi la cârciumă, niciunul nu vrea să muncească, se mulţumesc că au ajutor social. Aici te costă cam 90 de lei un zilier, dar nu-i găseşti, de-aia am şi zis, mereu – cât mai multă tehnologie, că altfel… Eu nu ştiu ce naiba vom face la cules, aici am 6 hectare», spune Marin Şerban.
(sursa: Adevărul)