Antonio Pascale, scriitor și jurnalist, a publicat pe site-ul „Il Post” un fragment din nou său roman „Atenuantele sentimentale”, publicat la editura Einaudi (232 pag., 19,50 euro). În acest fragment apare personajul literar „românul hoț de biciclete”. Fragmentul a fost intitulat, nu întâmplător, „Roma, le biciclette e i rumeni”. În acest extras, Pascale povestește riscurile utilizării bicicletei la Roma.
De mai mult timp nu mai folosesc mașina. La Roma mașina este un stres. O dată mi-a luat o oră și jumătate să parchez. Altă dată am mâncat în mașină, având în vedere că era duminică și, până la urmă, nu ieșea nimeni din parcare. (…) Așadar, singur în mașină, cu sandviciul și cu firmiturile pe mine, fără posibilitatea de a face poezie, cum vreți să mă fi simțit? Ca unul care cu cât folosește mai puțin mașina cu atât se simte mai bine.
De fapt am scuter. Am schimbat multe, acum am un Liberty 150 de la Piaggio. Însă și scuterul începe să mă usuce: asigurarea, impozitul (pe care uit mereu să îl plătesc și mă amendează) și apoi, îmbătrânesc: reflexele nu mai sunt cele de odinioară, știți cum e, gropi, ceva căzături. Mai puneți și prea multe zaharuri, insulina care funcționează prost, grăsimea de pe burtă și, în concluzie, este necesară puțină mișcare, îmi spun, mai ales că am dureri de spate. Astfel am optat pentru bicicletă. Care însă e a fiului meu. Dar o folosesc și eu, pentru că îmi place să fac schimb de lucruri, când e posibil.
Bike-sharing
Spun acest lucru pentru că înainte de a o cumpăra m-am informat privind bike sharing-ul. Îmi place, întocmai, ideea de a închiria și a nu poseda. Formula comodatului de folosință, nu? Xerox Corporation își închiriază copiatoarele: nu sunt ale tale, ci cu împrumut. Ce să faci cu un copiator? Îl folosești, nu? Nicidecum nu îl posezi. Același lucru în cazul mașinii sau a bicicletei. Însă, din păcate, stațiile de închirieri la Roma sunt aproape toate în zona centrală. Campo dei Fiori, Largo Argentina, Pantheon, piazza del Popolo și una în zona San Lorenzo și Nomentana. Eu locuiesc la Monteverde Nuovo, pe via Donna Olimpia, într-un cartier popular și dens locuit, și bicicleta aș folosi-o pentru a merge la birou, șase kilometri de drum, de aceea am nevoie de o stație de închirieri în apropierea locuinței mele. Nu există.
”Ăia, românii, au clești care taie oțelul.”
Invidia
Mărturisesc: am avut mult de furcă. Și modelul avansat Xerox Corporation? Întâlneam persoane (uneori cunoscuți) cu bicicleta închiriată și eram invidios. De ce voi da și eu nu? Lumea, păreau să spună cu privirea lor mândră, se îmbunătățește mergând cu bicicleta, fără praf și stres. Și aveți dreptate, răspundeam, adică, nu că eu chiar aș avea o înclinație pentru verde, nu că țin să-mi manifest sensibilitatea ecologică, nu, însă prefer să închiriez decât să posed. Și atunci:
– Dar de unde ați luat bicicleta?
– De aici! La Campo dei Fiori, este o frumoasă stație de închirieri.
– Dar unde locuiești?
– Aici! La Campo dei Fiori, la doi pași.
– Ah!
Paradoxul
Mă întorceam acasă pe scuter, plictisit, plictisit ca… ei bine, plictisit, reflectând asupra paradoxului: numai cei care locuiesc în centru, și au suficienți bani pentru a plăti o chirie în centru, și care sunt și norocoși că se bucură de Roma barocă, pot să fie și ecologiști și să salveze lumea de trafic și de praf?
Triplu noroc: să locuiești în centru, să ai stația de închiriere la doi pași de ușa casei și să mă privești pe mine cu un aer de superioritate morală – care apoi, să o spunem, acum că mă întorc acasă pe motor, și chiar plictisit: superioritate morală tipică unui anumit ecologism plin de avuție.
”Trec noaptea, taie lanțul și iau bicicleta.”
Lanțul
Dar ce să fac, m-am întrebat, să declar război administrației locale? îmi cumpăr bicicleta și nu-mi mai pasă de modelul Xerox Corporation. Am nevoie de bicicletă și pentru problemele mele de insomnie. Din cauza stresului, îmi spun ei, nu dormi pentru că nu te relaxezi. Dacă pedalez, mă obosesc, m-am gândit, și astfel voi adormi. Am cerut chiar și un lanț bun.
– De ce, unde o pui? – mi-a spus vânzătorul.
– Jos, lângă locuință.
– Jos? Nu sus?
– Ei nu, sus nu, am un balcon mic. Apoi se plânge soția mea, nu poate întinde rufele.
– Ah! dar dacă o pui jos nu o mai găsești. Mai mult de o noapte.
– Cum, dacă o pun jos nu o mai găsesc? De ce?
– Ghicește puțin: trec românii și o iau.
– Bine, dar pentru asta cumpăr un bloster, nu? Din acelea pe care nici măcar cu tunul nu le desfaci.
– Da, norocosul de tine! |ia, românii, au clești care taie oțelul. Nu crezi? Uite, dute la Brico sau, știu eu, la Artfer, și vezi ce clești au la vânzare. Ucigași de lanțuri. Și știi cine la cumpără? Românii. Trec noaptea, taie lanțul și iau bicicleta.
– Deci bloster-ul e inutil?
– Nu, trebuie oricum să-l cumperi, pentru că și dacă te duci la cinema și o lași două ore afară riști să nu o mai găsești.
– Și acum îmi spui? Am cumpărat bicicleta. Adică, cum? Mă duc la cinema, o las și nu o mai găsesc?
– Da, tot românii. Umblă cu clești la ei. Mie mi-au furat două biciclete, de aici din fața magazinului.
– Dar cu bloster?
– Nu, fără nimic.
– Ah, bine, dar eu pun bloster.
– Și ce să-ți zic? – spune ridicând din sprâncene
– Bravo! Trec românii… Apoi te duci la Porta Portese și poate o recumperi, la jumătate de preț. Însă o soluție există.
”Dar ce-i care fac bike sharing? Românii nu fură acele biciclete?”
Da! Vreau soluția! Am cumpărat bicicleta pentru a contribui la combaterea prafului și pentru a răspândi ideea de sharing. Cu lucruri practice, nu?
– Soluția, – îmi spune -, este să-ți demontezi roata și șaua. Vezi? Roata de la bicicleta ta se demontează într-o clipă, scoți asta… și gata!
– Ah! Am înțeles. Dar cum să fac? Mă duc la cinema cu roata și cu șaua în mână? Nici nu știu dacă mă lasă să intru.
– Dacă asta e problema, există întotdeuana accesorii: vezi această geantă? Este făcută special pentru a pune roata în ea și apoi o porți pe umăr.
– Roata pe umăr?
– Oricum îți convine să iei cu tine șaua sau roata, pentru că dacă nu trec românii, poate trece cineva care așa, din capriciu sau pentru că îi trebuie, îți fură șaua sau roata, care sunt ușor de furat, vezi? Deșurubezi asta și gata.
– Am înțeles, mi-ai arătat deja. Dar nu există o modalitate ca să nu se deșurubeze roata într-o clipă?
– Ba da, un lacăt… Ah.
Balconul
Vorbesc cu soția mea. – în balcon? Nu! Nu! și rufele? Mușcatele, cele două plante de busuioc pe care le ținem afară? Tu nu-ți asculți prietenii arhitecți? Ei spun să pui albinele în balcoane sau să faci grădini cu zarzavaturi, și tu vii cu bicicleta?
Eh, spun, dar aceia sunt înrudiți cu cei care fac bike sharing la Campo dei Fiori, o întreagă bandă. Bine, hai, să încercăm cu garajul. Să încercăm, dar nu rezolvăm problema: noaptea suntem în siguranță, dar ziua dacă o lași o clipă și-ți întorci privirea, vine unul cu clești și ți-o ia… Însă roata pe umăr nu, e grea, transpir.
Garajul, oricum, e costisitor. Să facem două calcule, din acelea absurde: dacă o fură după trei luni, ținând cont că o să cheltuim 30 de euro pe lună și bicicleta costă 160, ținând cont apoi că, dacă o fură, la Porta Portese o putem găsi la jumătate de preț… În concluzie, la final bicicleta stă în balcon.<è>
”Nu o furați, pentru că v-o împrumut.”
Dragi români
Și când o ia fiul meu îi spunem:
– Ai grijă, controlează mereu: un ochi la minge, un altul la bicicletă.
– Dar tati, eu trebuie să mă concentrez la minge, dacă nu mister (antrenorul – n.r.) se enervează – eu o leg bine cu bloster-ul, dar dacă o fură nu-i nimic, cel mult mergem la Porta Portese, și mister a făcut astfel, și lui i-au furat-o, o dată cu siguranță ți se va întâmpla, așa mi-a zis mister. Dar când merg în centru continui să-i văd pe cei care ies din casă, scot legitimația din portofel, bip!, iau bicicleta lor închiriată și pleacă pentru eliberarea lumii de praf. Dragi români, dacă chiar existați și umblați cu clești, și dragi voi toți cei care furați bicicletele, aici traficul ucide, mai puneți și stresul și insomnia, o oră pentru a parca, și că viața e scurtă, de ce luxul bike sharing-ului trebuie să fie acordat numai celor care locuiesc în centru?
Să facem un lucru: dacă vedeți o bicicletă mountain bike albă parcată pe via Donna Olimpia, sau lângă cinema, aceea e a mea. Nu o furați, pentru că v-o împrumut. Un salt de calitate, să îmbunătățim lumea, gata cu proprietatea, să luăm exemplul Xerox Corporation, acolo unde este posibil, să facem schimb de lucruri, voi îmi împrumutați cleștii și eu bicicleta. Oh, dați-mi de știre și mulțumesc.