Oameni aduşi în condiţii de sclavie în hoteluri. Femei exploatate ca îngrijitoare sau constrânse să se prostitueze. Muncitori accidentaţi abandonaţi în stradă în loc să fie duşi la Urgenţă. Poveşti cutremurătoare apar într-un dosar publicat de Caritas din Rimini privind imigranţii care sosesc în Italia şi caută un loc de muncă.
Raport şocant realizat de Caritas la Rimini
Este numai una dintre numeroasele poveşti ale imigranţilor conţinute în „Raport sărăcie 2012” publicat de Caritas din Rimini.
Bengalezi obligaţi să lucreze 7 zile din 7 pentru numai 700 de euro pe lună, bineînţeles la negru. Îngrijitoare prinse în capcană în casele propriilor asistaţi.
Bărbaţi sosiţi în Italia pentru a lucra cinstit şi obligaţi să facă ilegalităţi pentru a supravieţui, sau să-şi cumpere cu 5.000 de euro un fals contract de muncă pentru a obţine permisul de şedere.
Numitor comun: plăţi mici, exploatare, singurătate, violenţe şi dezrădăcinare.
Patronul hotelului le ameninţa pe lucrătoarele românce
După cum scrie agenţia Dires-Redattore Sociale, există, de exemplu povestea Mariei, româncă sosită în Italia în 2004. După o serie de munci ocazionale în diferite localităţi italiene, Maria soseşte în provincia Rimini unde începe să lucreze ca îngrijitoare la un cuplu de bătrâni.
O zi liberă pe săptămână, serviciul în casă de 24 de ore din 24, contract nu există şi când Maria are o infecţie puternică la gingie, cuplul îi interzice să meargă la medic timp de o săptămână.
Sunt numeroase şi mărturiile strânse de asociaţia „Rumori Sinistri”, pe care Caritas a decis să le introducă în raport şi care demonstrează în mod nemilos exploatarea sălbatică din industria divertismentului şi turismului de pe riviera din Romagna. Iată câteva poveşti.
„Ori te culci cu mine, ori te concediez”
„Eu şi soţul meu dormim într-o cabină amenajată în vestiar, angajatorul ne interzice să ţinem lumina aprinsă pe timpul nopţii pentru a evita risipa de energie”.
„Pentru a lucra la hotel la Cesenatico am dat 750 de euro intermediarului italian care într-o zi se prezintă şi-mi zice: ori te culci cu mine, ori te concediez. Refuz şi povestesc totul patroanei hotelului, care îmi răspunde astfel: „Dar puteai să accepţi, şi-aşa voi româncele sunteţi toate curve„.
Ziliere românce, sclave în Puglia: “Ca să nu-şi piardă locul de muncă, acceptă orice”
„După ce am dat 1.200 de euro unui intermediat moldovean, am semnat un contract în care mă angajam să lucrez 3 ani în acelaşi hotel fără a putea să accept alte locuri de muncă”.
„La Torre Pedrera am lucrat 3 luni pe 300 de euro pe lună. M-am simţit violată în suflet şi în corp, m-am simţit un obiect, corpul meu ca nişte piese de schimb pentru maşinării sau roboţi care trebuie să producă fără tihnă. Asta nu e viaţă”.
Altă poveste este cea a unui indian în Italia din 1996 şi cu o istorie de aproape 20 de ani de muncă la negru. Înainte de a sosi în Romagna lucrează o perioadă ca zidar la Perugia, unde cade de pe o schelă şi şeful de şantier în loc să-l ducă la Urgenţă îl aruncă în mijlocul unei străzi.
„Aici este mare, la fel ca acasă la mine – spune o româncă de 51 de ani sosită în Italia în 2005 – Tot ceea ce câştig aici, pun la bancă pentru fiica mea, fac acest sacrificiu pentru ea. Însă nu sunt fericită: soţul meu e departe, sunt tristă, sunt bătrână, sunt singură. Încă un an şi apoi mă întorc acasă.”