A muncit câte 10 ore pe zi la cules roşii. De doi ani s-a căsătorit cu un italian şi are un copil de un an. Munceşte şi pentru soţ, fiindcă „nu-i place prea tare munca”.
Este mulţumită că a adunat bani pentru a-şi construi două cămăruţe din chirpici la casa părintească de lângă Vaslui. Au făcut şi baie în casă.
„Părinţii pocăiţi îşi ţin uniţi copii: noi suntem şase şi fiecare are loc la masă. Orice decizie în familie o luăm împreună.
La toate sărbătorile încercăm să ne reunim. Mi-am adus cei doi fii să locuiască aici în vacanţă, dar nu s-au obişnuit. Cred că le este mai bine cu părinţii mei decât cu soţul meu deocamdată.
Soţul meu nu avea răbdare cu ei, îl oboseau cu jocurile şi năzbâtiile lor. Le-am promis că dacă vor sta cuminţi câte şi mai câte… Se vede că nici ei nu-şi găseau locul aici, aşa că i-am dus înapoi.
Vorbesc o dată pe lună cu învăţătoarea şi cu diriginta, ba chiar au fost duşi şi la psiholog.
Mi-e greu fără ei, le e greu şi lor, dar deocamdată nu pot să-i iau aici. Dacă ar sta aici, eu aş lucra mai puţin şi cheltuielile ar fi mult mai mari.
Aşa le trimit 200 sau 300 de euro si părinţii mei le cumpără cele necesare la şcoală.
Drama unei mame plecate la muncă în Italia. “Nu mi-am văzut copilul de nouă ani”
Noi suntem obişnuiţi cu sacrificiile, iar acum copiii mei au condiţii foarte bune în comparaţie cu mine şi fraţii mei.
Aş vrea să reuşesc să muncesc mai mult, dar acum este o perioadă foarte grea pentru italieni, nu mai reuşesc să am de muncă în fiecare zi, sunt plătită tot mai prost şi nu am prea multe alternative.
Uneori plâng şi mi se pare că nu mai reuşesc să o scot la capăt, dar îmi revin fiindcă am trei copiii. I-am făcut cu drag şi am sperat să-i cresc într-o familie unită.
N-a fost să dureze prima căsătorie, dar acum voi face orice îmi stă în putinţă să dureze până la moarte şi să-mi cresc pruncul cu frică de Dumnezeu.
Aş vrea să spun celor care le acuză pe mamele care-şi lasă copiii în România că ar fi bine să încerce să plece ei.
Să rămână mamele cu fiii în România şi să plece taţii. Să vadă şi ei că aici după programul de muncă nu stă nimeni la cârciumă până la închidere.
Să vadă cât se câştigă şi să afle cât costă drumul dus-întors cu autocarul, şi ce simţi când afli că nici luna aceasta n-au bani să te plătească integral.
Să te gândeşti cu groază că te îmbolnăveşti şi rămâi fără lucru. Să te gândeşti că dacă ai în România un bolnav, unica lui speranţă eşti tu… cel care munceşte şi câştigă în străinătate.”
Crina Suceveanu