A venit în Italia în urmă cu 9 ani. Nu se mai gândeşte să se întoarcă acasă, iar copiii nici nu vor să audă de vacanţe în România. Cotidianul "Il Cittadino" din Lodi publică povestea Octaviei, care a plecat cu ezitare din România, convisă că face o greşeală. Ajungând şomeră după o viaţă în fabrică, şi-au urmat soţul în Italia, luându-şi cu ea cei trei copii mici. Începutul a fost cumplit: a avut un accident grav, şase luni de recuperare şi copiii care nu mai voiau să meargă la şcoală. Astăzi, nouă ani mai târziu, este o femeie împlinită: ea şi soţul au un loc de muncă, copiii se "simt" italieni şi acum cu toţii consideră "acasă" micuţa lor vilă din afara oraşului Lodi.
Octavia, de cât timp trăieşti în Italia?
"De nouă ani. Dar mi se par mai mulţi. Viaţa mea precedentă este atât de îndepărtată. Este o altă viaţă".
Ce făceai înainte să pleci din România?
"Aşteptam veşti de la soţul meu, el a fost primul care şi-a făcut bagajele. Lucram la aceeaşi întreprindere, ambii ca muncitori. Ştiam că afacerile nu merg, dar nu ştiam că deja firma ajunsese la fundul sacului. În două luni ne-am trezit amândoi acasă, mai întâi eu şi apoi, după două săptămâni, el. Nu mai aveam nici loc de muncă nici salariu, şi acasă erau trei copii mici de întreţinut, doi băieţi şi o fată. Acum au 20, 17 şi 14 ani, dar la acea vreme erau nişte copii".
Cum aţi făcut?
"Aşa cum deseori se întâmplă în România, nici măcar nu aveam mulţi bani puşi deoparte, doar o mică sumă pentru urgenţe, care putea ajunge pentru a tampona situaţia. Soţul meu a început să facă turul firmelor, dar fără rezultat. Eu, în schimb, am găsit imediat un loc de muncă de barmaniţă într-un bar, cinci ore pe zi".
Era de-ajuns?
"Nici măcar nu ne ajungea de mâncare pentru toţi. Atunci soţul meu a decis să urmeze sfaturile preţioase ale vărului său, cel care după spusele sale îşi găsise norocul în Italia. Eu nu vroiam nicidecum ca soţul meu să plece: eram convinsă că vom reuşi să găsim o soluţie în România, deşi vedeam că cei care o duceau bine aveau neapărat o rudă în străinătate.
Soţul meu a plecat şi ne-a lăsat cu sufletul la gură timp de două luni. Apoi iată că au sosit primii bani. Îmi amintesc că am dat o mică petrecere acasă, eu şi copiii. Lunile treceau şi situaţia noastră continua să se îmbunătăţească. Părea un vis".
Ce loc de muncă îşi găsise soţul tău?
"Făcea şi face de toate la o firmă din zonă, se ocupă cu câte puţin din toate. Dacă e vreo problemă, se ocupă el".
Tu între timp ai continuat să lucrezi ca barmaniţă?
"Exact, cu puţine satisfacţii şi cu puţine rezultate economice, dar cel puţin în acel moment eram în siguranţă: ne soseau în mod punctual banii şi nu trebuia să ne mai facem griji".
Cine a avut ideea de a muta întreaga familie în Italia?
"Eu, în acel moment mi se părea cea mai logică alegere din lume. Dacă lucrurile aici mergeau atât de bine, de ce să nu faci un salt de calitate, de ce să nu faci o schimbare drastică? Soţul meu era de acord şi existau posibilităţi. Am obţinut documentele şi am călătorit către Italia".
Cum a mers la început?
"Foarte rău. Copiii nu reuşeau să se integreze la şcoală şi vroiau să fugă, iar eu îmi găsisem de lucru la o fermă care mă ţinea ocupată mai multe ore şi mă constrângea la lungi deplasări cu bicicleta"
Cât de lungi?
"Cam zece kilometri la dus şi tot atât la întors. Iarna era foarte greu, în zilele cele mai rele mă ducea soţul meu cu maşina. Permisul a fost următorul angajament pe care mi l-am luat, pentru că aici nu te poţi gândi să mergi pe jos sau cu mijloacele de transport în comun. Pe timpul uneia dintre acele deplasări cu bicicleta am avut accidentul".
Accidentul?
"Da, aproape am murit. O maşină s-a apropiat prea mult şi am ieşit de pe carosabil, lovindu-mă cu capul de un bolovan şi fracturându-mi în mai multe locuri oasele de la mâini şi de la picioare. Mi-au trebuit peste şase luni ca să mă recuperez. După şase luni eram pe picioare, dar nu aveam nici cea mai mică intenţie să revin la fermă. Şi atunci mi-a surâs norocul".
Care?
"La firma la care lucrează soţul meu trebuiau să înlocuiască o muncitoare care iese la pensie. "Iată-mă", m-am gândit. A mers bine şi acum am şi eu un loc de muncă pe perioadă nedeterminată. Merit în special al soţului meu, care a ştiut să construiască un raport de încredere cu conducerea. Angajamentul este răsplătit".
Acum?
"Acum ambii avem un loc de muncă. Există chestiunea turelor, pentru că în producţie se lucrează zi şi noapte, dar reuşim să ne organizăm bine cu copiii, pe care continuu să-i numesc copii dar acum sunt adolescenţi. Salariile ne permit să trăim mai mult decât decent şi chiar am reuşit să ne cumpărăm o mică vilă în afara oraşului. Totul merge bine".
Şi locuinţa din cartierul vostru?
"Am păstrat-o. E goală şi ea, ca multe altele. Ne întorcem acolo în vacanţă, pentru a menţine o legătură cu meleagurile noastre, însă ştim că se va termina cu noi, cu mine şi cu soţul meu. Copiii refuză România. Spun că nu se simt bine, insistă că vor să-şi petreacă vacanţa în altă parte, "aceea nu e casa noastră". Mie îmi pare rău, însă în mod evident aşa trebuia să se întâmple".
Tu ai vrea să rămâi aici pentru totdeauna?
"Cine se mai întoarce? Sigur, rămânem în Italia. Casa noastră e aici".
(sursa: Il Cittadino)
