Povestea unui cuplu italo-român, Emanuele și Mauro, împreună după ce și-au schimbat sexul: ”Ne căsătorim și adoptăm un copil”.
La Recanati, localitate în regiunea Marche, primăria a eliberat noi documente de identitate pentru două persoane care nu doar că și-au schimbat sexul, dar trăiesc o adevărată poveste de dragoste. ”Vrem să ne căsătorim și să adoptăm un copil”, scrie corriere.it.
Povestea unui cuplu italo-român, Emanuele și Mauro
Aceasta este povestea lui Maura, care s-a născut Mauro acum 40 de ani, și a lui Emanuele, care s-a născut Adriana acum 35 de ani. În ultimele luni, în mai pentru ea și în iulie pentru el, au sosit noile documente, cele care le rectifică identitatea de gen.
Maura este acum o femeie, Emanuele un bărbat. Ei visează să se căsătorească și să adopte un copil. Între timp, se simt deja ca o familie în Recanati, unde locuiesc împreună: ea este operator de centrală telefonică la primărie, iar el este ajutor de bucătar la un azil de bătrâni.
„Tata Osvaldo a fost funcționar la un birou notarial, acum este pensionar. Mama este funcționar bancar. Am o soră mai mare, care are 47 de ani. Când le-am spus că vreau să îmi schimb sexul, în 2016, au luat-o prost. Nu se așteptau, au avut o tresărire”, povestește Maura Nardi la telefon, lăsând difuzorul pentru ca partenerul ei, Emanuele Loati, să poată asculta și interveni.
”Dar apoi și-au dat seama aproape imediat că aceasta era calea de urmat. Tata a fost persoana puternică din familie, a luat frâiele în mâini. El a fost cel care m-a însoțit mereu la MIT din Bologna, la Mișcarea de Identitate Trans, pentru traseul psihologic care m-a determinat să încep cu cel hormonal”, a mai spus Maura.
Ajutorul familiei
Ajutorul tatălui ei a fost indispensabil pentru Maura, care și-a pierdut vederea în septembrie 2001. „În timp ce Turnurile Gemene se prăbușeau, am suferit ultima operație pentru a încerca să salvez ceea ce mai putea fi salvat. Dar nu a mers bine. De la început, însă, am încercat să fiu independentă. Înainte ca Emanuele să intre în viața mea, trăiam deja singură”.
Emanuele l-a cunoscut în urmă cu trei ani, datorită unui grup de Facebook cu tematică transsexuală: „Informa Trans Italia”.
Maura continuă: „Cu siguranță că drumul nostru este ceea ce ne unește cel mai mult. Înțelegem bine momentele dificile pe care le trăim și acum legate de tranziție. Dar și noi avem același mod de gândire, ne-am regăsit în multe lucruri rotunde.
Suntem un cuplu liniștit, ne place să ne îmbrățișăm mult, ne place intimitatea. Această bulversare bruscă ne sperie puțin. Facem totul împreună, de la curățenie în casă, la gătit și cumpărături. Împărțim totul, chiar și dușul.”
Emanuele e de la 18 ani în Italia
Emanuele a sosit în Italia din România când a împlinit 18 ani. Anterior a locuit în Abruzzo: s-a mutat la Recanati din dragoste pentru Maura.
Ea povestește: „A început tranziția în 2011 și a făcut-o la Saifip, la Roma. Amândoi am făcut tratament hormonal, eu am făcut o mastoplastie, iar el o mastectomie. Hotărârea judecătorească ne-a permis să rectificăm documentele și ne va permite să accesăm operația de schimbare de sex.
A fost nevoie de trei ani pentru a obține această autorizație de la Curte, ceea ce nu este puțin timp: au fost ani foarte greu de gestionat din punct de vedere psihologic. În acest moment, socializarea a fost realizată în întregime, schimbările fizice au avut loc. Dar tot am fost obligat să prezint o carte de identitate nerealistă, ceea ce mi-a cauzat multe probleme, jenă, neînțelegeri.
În mod banal, cu conductorul de tren care mi-a cerut biletul și documentele sau cu carabinierii la un control la întâmplare. Din păcate, în Italia nu există o „foaie roz” a identității sexuale”.
Maura a păstrat numele pe care părinții ei îl aleseseră pentru ea, schimbând doar finalul.
”La început am vrut un nume nou, la fel ca Emanuele. Dar apoi drumul a fost atât de lung, a trecut prin atâtea etape, încât în cele din urmă m-am gândit să le ușurez drumul și altora. Unii prieteni au rămas, alții au pierdut. Am fost abandonată de cei care s-au încăpățânat să înțeleagă această nevoie a mea și nu au vrut doar să o accepte. Dar ce era de înțeles? Este ca și cum ai vrea să înțelegi credința care îl conduce pe un preot pe calea sa religioasă: numai el știe ce simte cu adevărat”.
