Marius Ionuţ Bălan sfidează gravitaţia la Florenţa. Omul Paianjen ar fi invidios

Marius Ionuţ Bălan este un tânăr român de 24 de ani care locuieşte împreună cu familia la San Donato il Poggio, o mică localitate din Toscana. De câţiva ani se antrenează şi practică un sport, parkour, pe care majoritatea îl consideră extrem de periculos. „Decât să beau, să fumez sau să mă droghez, mai bine practic sporturi extreme”, ne-a declarat el.

Parkour (prescurtat PK) este o disciplină care te ajută să treci peste orice obstacol prin găsirea celui mai eficient şi mai rapid mod de a ajunge dintr-un punct în altul folosind doar mijloacele propriului corp. Practicanţii acestei discipline se folosesc de elemente din spaţiul cotidian (artificial sau natural) cum ar fi balustrade, copaci, clădiri etc. Ei consideră acest gen de antrenament un mod de eliberare din constrângerile impuse de alte sporturi standardizate cât şi unul de depăşire a limitărilor autoinduse.

Marius a atras atenţia prin postările foto şi video pe care le face pe pagina sa de Facebook. Presa locală din Firenze i-a solicitat chiar un interviu, după ce tânărul a reuşit să parcurgă un traseu extrem de periculos, fără să se asigure sau fără să aibă fie legat de vreo coardă de susţinere. „Din câte ştiu, nimeni nu a reuşit să parcurgă acea schelă, până la capăt, aşa cum am făcut-o eu. Auzisem că un alt băiat a avut un accident acolo şi de atunci nimeni nu s-a mai încumetat să-l facă.” ne-a declarat Marius.

Marius a acceptat să ne povestească despre el şi pasiunea lui. „Am mai vorbit şi cu alţi jurnalişti, dar toţi erau de la ziare de aici, din Italia. Mă bucur că şi publicaţiile româneşti vor să ştie despre mine, deşi ceea ce fac nu mi se pare a fi deosebit, nu e nimic senzaţional. E doar o mică pasiune a mea, mă simt liber când mă mişc, când sar, când încerc să-mi depăşesc limitele”, ne-a spus el.

Lucrul bine făcut

Marius s-a născut la Bucureşti, apoi s-a mutat cu familia într-un sat din judeţul Neamţ. La 11 ani se transferă la Roman, acolo unde începe să practice parkour, fără însă să ştie ceva despre acest sport. „De mic copil mă căţăram, încercam să trec de tot felul de obstacole, să sar garduri. Când jucam fotbal cu copiii şi ajungea mingea pe vreo clădire, eram primul care sărea să aducă mingea. Mă urcam pe clădiri sau în copaci cu o uşurinţă extraordinară. Îmi plăcea foarte mult”, şi-a început el povestirea.

„Am cunoscut apoi nişte băieţi mai mari, care se antrenau în sărituri, făceau tot felul de mişcări, rotaţii, flic-flacuri. Eram cu câţiva ani mai mic decât ei şi nu prea voiau să mă primească în grupul lor. Dar în final, după ce vedeau că reuşesc să sar uneori mai bine sau să fac tot felul de mişcări, m-au acceptat. Acolo a fost practic startul în practicarea acestui sport. „a adăugat Marius.

A ajuns în Italia, împreună cu mama sa când avea 16 ani. S-au stabilit lângă Florenţa, acolo unde Marius şi-a continuat şcoala. Apoi, după terminarea liceului, s-a angajat la o fermă. „Mi-am găsit un serviciu care, deşi e greu, îmi place. Mă mişc în aer liber, nu sunt constrâns să lucrez închis în vreo fabrică sau birou. Lucrez în aer liber, la o fermă care produce vin, ulei.” ne-a spus el.

„Am avut noroc cu acest loc de muncă. Patronul este un elveţian care trăieşte la San Donato il Poggio şi urmăreşte direct activitatea din cadrul fermei sale. E o persoană extrem de precisă, iar asta m-a ajutat mult.

Am învăţat că un lucru trebuie făcut bine, am învăţat să nu fiu dezordonat şi să încerc să fac totul aşa cum trebuie. El e precis în munca sa ca un ceas elveţian. Iar eu mă simt onorat că am devenit ca un fel de om de bază acolo. Mă ocup de aproape toate treburile, sunt mereu activ şi încerc să nu dezamăgesc. Şi cred că sunt apreciat pentru asta. Nu mi-am schimbat locul de muncă şi nici nu doresc acest lucru.” a mai completat Marius.

„Îmi iubesc ţara”

Marius Bălan ne-a vorbit şi despre pasiunea lui. Nu se consideră un practicant de parkour, ci mai degrabă o persoană căruia îi place să îşi depăşească mereu limitele. Săriturile peste obstacole, căţăratul, mişcare în aer liber sunt metode prin care Marius îşi menţine forma fizică. „La început nici nu ştiam de parkour, am citit apoi pe internet. E drept că ceea ce fac eu se aseamănă foarte mult. Există şi un club la Florenţa, am încercat să mă înscriu, dar sunt costuri mari iar eu încă nu-mi permit anumite cheltuieli. Am locurile mele unde sar peste obstacole, garduri, urc pe clădiri sau parcurg trasee periculoase, cum a fost cel de la parcarea din piazza Leon Alberti de la Florenţa.”

L-am rugat pe Marius să ne povestească despre cel mai riscant traseu pe care l-a făcut. „La Florenţa există o parcare mare, destul de cunoscută, care este înconjurată de un grilaj metalic foarte înalt. Am mers pe schela cea mai înaltă, fără asigurare sau vreo coardă de care să mă fi legat. S-au oprit oamenii în loc şi s-au uitat la mine. Când am coborât, unul dintre ei mi-a spus că era să-i rămână sandwich-ul în gât de emoţie pentru mine.” ne-a spus el.

„Am simţit că pot să îl fac, deşi în acel loc ştiu că s-a accidentat un băiat. Nu e la îndemâna oricui. Mi-am pus căştile cu muzică în urechi, pentru a nu mă distrage alte zgomote şi am pornit. Am mers fără nicio emoţie până la jumătatea traseului, apoi am avut o ezitare, dar am reuşit să trec de acel moment. Sincer, m-am gândit la prietena mea şi asta mi-a dat putere.” a continuat el povestirea.

Marius ne-a rugat să scriem în articol despre deviza lui: „Sunt român, deci pot”. L-am rugat să ne explice ce înseamnă asta pentru el. «Eu îmi iubesc ţara unde m-am născut şi mă voi considera român oriunde şi oricând. Chiar şi acum, când am apărut în presa italiană, am cerut să se specifice că vin din România. Atunci când vreun conaţional face ceva rău, se scrie imediat că e român, dar când face ceva bun, se scrie doar „un ragazzo”.»

„Nu ştiu dacă voi rămâne definitiv în Italia sau dacă mă voi întoarce în România. Dar ştiu că mă voi considera un român, mereu.” ne-a spus Marius.

Andi Rădiu

 Parkour este o disciplină fizică inspirată de mişcarea corpului omenesc. Se concentrează pe mişcarea eficientă, neîntreruptă înainte, peste, pe sub, în jurul şi prin obstacole (atât naturale cât şi artificiale) într-un anume mediu înconjurător. Astfel de mişcare poate apărea sub formă de fugă, sărituri, căţărări şi tehnici mai complexe. Scopul parkour-ului este ca practicantul să-şi adapteze mişcarea la orice obstacol din calea sa.

Unii oameni găsesc multe similarităţi între parkour şi cascadoriile şi tehnicile celebrului actor şi practicant de arte marţiale Jackie Chan. Totuşi, alţii privesc parkour-ul ca pe o artă asemănătoare dansului: o formă de a materializa mişcarea corpului omenesc în cea mai frumoasă formă a sa.

Parkour este adesea legat de ideea de libertate, în forma abilităţii de a depăşi aspecte din preajma ta care tind să limiteze, de exemplu balustrade, grilaje, rampe, scări sau pereţi, cuprizând libertatea la un nivel non-fizic deasemenea.Acest parkour este considerat de uni indivizi ca un sport insa este o arta a vieti de zi cu zi care reiese doar prin faptul ca nu exista competie pentru ca fiecare traceur/traceuse are stilul propriu!