de Crina Suceveanu
Frica bântuie prin lumea creștină aflată în prag de apocalipsă. Frica de ziua de mâine, de războaie, de boală, de vătamare a minții și a sufletului, frică de aproapele nostru sau pentru aproapele nostru ne însoțesc ceas de ceas, pas cu pas.
Zăbovim să ne mai gândim cu mintea noastră adormită cum să îndreptăm greșelile noastre sau ale celor dragi nouă, urgisim pe cei care ne fac rău sau doar în închipuirea noastră nu sunt de acord cu noi.
Credem că noi putem face ceva care să schimbe mersul lumii. Suntem nesăbuiți și încrezători în judecata noastră, în mintea noastră.
Dacă ne doare ceva fugim la doctor. Dacă ne simțim sufletul prea plin sau prea gol, nu ne grăbim să ne ducem la biserică deși e la doi pași. Nu avem încredere nici în preot, că doar suntem mai destepți ca el, sărmanul care stă și îl așteaptă pe orice creștin îi trece pragul!
Dar când nu mai putem, ne plecăm la rugăciune și cerem neobrăzați să ne dea Dumnezeu ce credem noi ca merităm. Să nu ne nedreptățească! Și știm că acolo Sus ne Ascultă! Nevrednicii de noi mai murmurăm că am greșit, dar nu așa de tare. Că am călcat porunca Domnului nu o dată pe zi, ci de cîteva ori. Că am nedreptățit pe aproapele nostru nu o dată și i-am și râs în față. Că am jignit din toți rărunchii o altă făptură creată de bunul Dumnezeu fiindcă e mai slabă decât noi și nu are ce să ne facă.
Am uitat să-i mulțumim Domnului că ne-am trezit în fiecare dimineață. Am uitat să-i mulțumim că ne ține părinții și copiii în viață, nevătămați și cu o bucată de pâine pe masă. Am uitat să-i mulțumim Domnului pentru câte ne-a dat de ne prisoseste.
Dar noi am uitat limita prisosinței, am uitat să împărțim frățeste bucuria, avuția, nevoința, sărăcia. Căci i-am luat locul lui Dumnezeu și nu mai vedem decât chipul nostru care are o Fărâmă din El. Un izvor, o fântână, o lumină în pustiul și întunericul inimii noastre.
Și atunci ochii noștri întrevăd lacrimile; izvorăsc să curețe înăuntru, acolo unde am uitat să controlăm cu atenție, să cercetăm cu băgare de seamă ce avem mai de preț; că în afară de multe ori am curățat aparent, să ne prefacem frumoși în văzul lumii, plăcuți la vedere. Acea fărâmă de Îndumnezeire, acea lumină în rouă poate fi talantul rămas în noi când am pierdut tot, dar nu ceea ce aveam mai de preț, sufletul.
“În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.”
(Sfânta Evanghelie după Ioan,cap. 16, rândul 33).
Chemarea lui Dumnezeu este continuă, dar noi surzi și orbi alegăm încoace și încolo. Grăbiți-vă și dați-i Domnului ceea ce I se Cuvine, că Cezarului îi dați mereu. Ridicați-vă din neputințe și patimi și cereți iertare cum se cuvine mai întâi Domnului și celor față de care știți că ați greșit. Îndrăzniți până nu-i prea târziu, fiindcă sfârșitul nu-l știe nimeni. Amintiți-vă neîncetat : ”Eu am biruit lumea!”.
“Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie.
Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume.
Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi.
Şi în ziua aceea nu Mă veţi întreba nimic. Adevărat, adevărat zic vouă: Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da.”
(Sfânta Evanghelie după Ioan,cap. 16, rândurile 20/23)
Bucurați-vă să vestiți: Hristos a Înviat!
