Miercuri, 25 ianuarie, “Corriere della Sera” a publicat o anchetă cu privire la camionagii din Estul Europei, în special români, care au luat cu asalt străzile din Peninsulă. Este vorba de o adevărată armată, de peste 10.000 de şoferi care, anual, îşi oferă serviciile pentru preţuri fără concurenţă. Iată articolul publicat de “Corriere della Sera” şi intitulat: “QUEI 2.000 TIR DELL'EST CHE DIMEZZANO I PREZZI”
În majoritate sunt de patru naţionalităţi: români şi bulgari, sârbi şi ruşi- dar şi turcii încep să fie mulţi. Sunt camionagii din Est, adversari juraţi ai şoferilor noştri, bărbaţi care au o viaţă amară şi în întregime low cost, departe de familii şi de ţara lor, mereu în căutarea unui angajament pentru a putea câştiga o sută de euro în plus.
Pe măsură ce societăţile de stat au fost privatizate, tirurile din Est au început să bată drumurile noastre. Autotransportul s-a dovedit a fi afacerea cea mai facilă în care să intre foştii agricultori, foştii muncitori şi până şi foştii poliţişti din ţările vechiului Pact de la Varşovia.
La început erau firme mici, cam ca ale noastre, şi aveau cel mult un camion, apoi au apărut firmele medii care au început să urmeze fluxurile mărfurilor. Acum ar fi cam o mie de firme care operează cu continuitate în Italia. Pe străzile noastre.
Înainte se mergea de la Vest la Est şi societăţile de transport din Friuli Venezia Giulia erau stăpâne. Apoi mărfurile au început să sosească şi din Est către Italia şi s-a schimbat totul. Dacă un camionagiu soseşte la Treviso sau la Brescia cu încărcătura sa, nu se întoarce gol a doua zi. Preferă să stea aici chiar şi douăzeci de zile pentru a aştepta o altă încărcătură.
Şi între timp ce face? Sergheii şi Ivanii autotransportului cu preţuri de dumping aşteaptă în zonele din apropierea vămilor. Se organizează în grupuri care merg de la 20 la 40 de unităţi.
La Pioltello la periferia milaneză, la Cernusco pe Naviglio, dar şi în apropiere de Livorno, Ravenna sau la Campogalliano în provincia Modena. Prima dată când a vorbit presa italiană despre ei a fost în 2009 când primarul unei mici localităţi din Romagna, Conselice, a lansat alarma pentru că se formase de mai multe zile o coadă de douăzeci de tiruri ruseşti în aşteptarea încărcării de mărfuri pentru a nu se întoarce goale în patrie.
Administraţia locală a pus la dispoziţie o toaletă ecologică şi grupul de multiutilităţi Hera a amplasat un container pentru deşeuri. «Vrem să-i îndreptăm către zone mai amenajate însă ruşii se fac că nu aud şi nu-şi mişcă tirurile», a declarat primarul. Locurile de staţionare din apropierea vămilor sunt micile lor sate. Trăiesc acolo, dorm în tiruri, seara deschid cutiile din fier pe care le păstrează sub camioane în apropierea rezervorului şi scot sobe cu gaz şi mâncăruri.
Din supermarket-urile din împrejurimi cumpără pâine, iaurt, ouă şi puţină carne şi acesta este prânzul şi cina lor pentru următoarele douăzeci de zile. Pentru haine se adresează la Caritas şi lasă câţiva euro, unii ajung chiar să şi le revândă pentru a câştiga în plus. Când nu mai rezistă, din punct de vedere psihologic sau din cauza frigului, vine ora consumului de votcă după bunul plac şi există riscul unor conflicte.
Veştile despre încăierările din locurile de staţionare nu prea circulă, însă cei care le frecventează ocazional vorbesc despre un climat de tensiune permanentă. Sunt oameni care se luptă pentru viaţă, cei vechi nu au încredere în nou-sosiţi, concurenţa este nemiloasă chiar dacă oricum toţi sunt atenţi să nu aibă loc incidente pe stradă. Ar fi descalificarea lor. Aceste mici comunităţi de ruşi şi bulgari expatriaţi sunt la rândul lor obiect de atenţie din partea comercianţilor de sex care duc în zonă fete moldovence şi bieloruse.
Care este numărul şoferilor nefericiţi din Est care lucrează în Italia? Să spunem că într-o zi normală ca cea de astăzi sunt în jur de două mii, dacă facem calculul pe bază anuală, chiar dacă prin rotaţie, se poate spune că pe la noi trec de la 10 la 13 mii de şoferi de tir care provin din Europa de Est.
Au o vârstă care variază între 35 şi 50 de ani, cei tineri nu vin să ducă această viaţă iar cei mai vârstnici nu-i mai pot face faţă. Italienii nu-i iubesc. Giosualdo Quaini, responsabil regional în Friuli Venezia Giulia al Fita-Cna denunţă de mai mult timp fenomenul celor pe care îi numeşte «lucrători la normă». Quaini susţine că şoferii noştri au cultura camionului şi uneori pasiunea pentru patru roţi au împrumutat-o de la tată, «şoferii low cost, în schimb, fac această muncă pentru că nu ar şti să înceapă o alta».
Pentru camionagii străini nu există drepturi, «protecţie socială este o expresie pe care niciodată nu au auzit-o» şi dacă sparg un far riscă ca patronul să îi lase acasă data viitoare. Şi amin.
Este clar că faptul de a avea la dispoziţie o forţă de muncă la preţ redus şi dispusă să facă aproape orice, i-a ademenit pe rechinii şi rechinaşii autotransportului made in Italy.
Un şofer italian care lucrează 160 de ore într-o lună duce acasă puţin peste 2.000 de euro şi are şi dreptul la al treisprezecelea şi la al paisprezecelea salariu. Un sârb ia, în schimb, un salariu fix de 300 de euro plus 10% din valoarea călătoriei.
Cam o sută de euro. Dacă un transport din Italia în Serbia este facturat de o firmă italiană cu 2.000 de euro, ei cer 1.000, şi datorită motorinei care costă mai puţin. Însă în această infernală scară a muncii vulnerabile şi prost plătite există întotdeauna cineva care o duce mai rău şi astfel un bulgar este plătit pe piaţă cu mai puţin decât un sârb. Se ştie că e mai disperat. Motiv pentru care se poate întâmpla ca firme din Belgrad sau Bucureşti să prefere să angajeze şoferi bulgari mai degrabă decât conaţionali. În această lume nu există frontiere.
Unii dintre şoferi plătesc firmei pentru care lucrează până şi locul în pat din camion (de la 100 la 200 de euro). Cu toate aceste constrângeri camionagii la normă sunt dispuşi să accepte orice voiaj cu preţ de dumping.
Dacă o firmă italiană plăteşte un transport de la Milano la Udine cu circa 700 de euro, sârbii şi românii se mulţumesc cu 300 de euro şi angajamentele le găsesesc după ce vestea se duce din om în om. De altfel, autotransportul este o afacere făcută din mii de intermediari: brokeri, expeditori, agenţii, oricine a găsit o modalitate de a rămâne pe piaţă şi de a avea propria nişă de câştig.
Pentru astfel de oameni care nu privesc în faţă pe nimeni, să aibă la dispoziţie şoferi bulgari, sârbi sau români care nu fac probleme este aproape un model de afacere.
Dario Di Vico
