Baroneasa Emma Nicholson, fost raportor al Parlamentului European pentru România ne teroriza cu acest subiect, imaginea României fiind mereu asociată cu copiii străzii, cu aurolacii, cu cei din canale şi imposibilitatea aderării ţării noastre, dacă nu rezolvăm această problemă. Întregul occident vedea servită mereu aceeaşi reţetă: copiii străzii din România mişunând prin canalele subterane ale fiecărui mare oraş, drogaţi, abuzaţi, etc. Reviste, ziare, televiziuni din străinătate au prezentat mereu acest clişeu. O fotografă italiancă, Giada Connestari, şi-a adus şi ea contribuţia la acest subiect. Ea a publicat albumul "Uită-mă, deja e totul stins!" (Dimenticami, ormai è tutto spento!).
"Niciodată nu voi confunda românii cu ţiganii"
Giada Connestari (FOTO) s-a născut la Chiaravalle, în 1981. După absolvirea Facultăţii de Artă, Muzică şi Spectacol din Bologna, s-a mutat la Paris pentru a lucra în domeniul fotografiei. Din 2007 a intrat în serviciul de voluntariat european prin ONG-ul Concordia şi a realizat primul reportaj umanitar dedicat copiilor şi adolescenţilor abandonaţi în România, completat ulterior în 2011.
Reîntoarsă la Paris a iniţiat un reportaj care se referă la condiţia romilor de origine română care locuiesc în periferiile oraşelor franceze. Din 2009 este colaboratoare la diverse reviste italiene, pe teme sociale şi ambientale.
În 2010 a primit premiul Senigallia pentru serviciul fotografic cuprins în albumul "Dimenticami, ormai è tutto spento!" Fotografiile şi comentariile au fost făcute în 2007, 2008 şi 2011 la Bucureşti şi Slatina. Galeria de portrete şi mărturiile subiecţilor proveniţi din infernul canalelor subterane care descriu drame prin cuvinte simple poartă şi speranţă şi solidarietate prin organizaţiile non-guvernamentale Concordia şi Curcubeul, care de 20 de ani încearcă să ajute pe cei mai puţin norocoşi să aibă o copilărie, o familie, un sprijin.
Giada Connestari a publicat cartea după ce a petrecut ca voluntar şase luni în România, ca voluntar. Ea a ales subiectul, ea s-a documentat, ea a făcut fotografiile. Cartea este emoţionant de firească, informaţiile sunt precise cu o trecere în revistă a decretului contra avortului din perioada comunistă, despre orfelinatele din acele timpuri şi despre cele noi, case familiale.
Giada Connestari, cum aţi început cariera fotografică?
«Am început să fotografiez în studenţie, când un amic a primit tot materialul pentru o cameră obscură. Prima mea muncă de fotograf profesionist a fost la Bucureşti. Se poate spune, cariera mea profesională a început în România, în 2007-2008, cu "Servizio Volontario Europeo. M-am reîntors în 2011 în Oltenia, la Slatina.»
Toţi românii rămân cu amărăciune când în mass-media internaţională sunt prezentate doar imaginile cu copii străzii. De ce jurnaliştii străini nu văd şi lucrurile frumoase pe care le avem? (Un moment lung de tăcere)
«Da, înţeleg perfect ceea ce doriţi. Aveţi dreptate. Sunt foarte multe lucruri frumoase care se pot scrie şi fotografia din România şi o mulţime de persoane care pot fi apreciate universal. Eu am venit în România ca voluntar al unei organizaţii fiindcă doream să mă ocup de social şi această alegere mi-a venit spontan. Am lucrat şase luni, am învăţat româneşte şi am putut să înteleg şi să simt românii, dificultăţile, bucuriile, speranţele. Mass-media internaţională are diferite interese şi puncte de vedere, multe dintre ele interpretate eronat sau cu răutate. Când eram în România era un scandal mediatic în Italia, cu măsurile Maroni contra ţiganilor. Este foarte dificil să rămâi integru ca jurnalist, să descoperi înainte de a publica dacă articolul tău poate fi instrumentalizat. Acum sunt în Franţa şi observ cât de diferită este mass-media faţă de cea italiană. E un factor şi de cultură, de responsabili tate, de onestitate. Dar pentru tineri este puţin spaţiu. Cartea pe care am publicat-o am făcut-o cu multă responsabilitate, cu o documentare temeinică. Şi nu voi permite nimănui să o folosească în alte scopuri. Şi niciodată nu voi confunda românii cu ţiganii!»
Ce aţi simţit intervievând copiii?
«Nu le-am luat "interviu", nu e cuvântul potrivit. Erau conversaţii, care izvorau în manieră mai mult sau mai puţin spontană, petrecând mult timp cu ei.»
O fotografie face mai mult de 1000 de cuvinte?
«Fotografia şi textul se completează una pe alta. Imaginea adaugă o dimensione emotivă textului care, la rândul său, prin nararea vieţii inedite permite să înţelegi şi să dai un sens mai concret expresiei şi semnelor feţei.»
Ce viitor credeţi că vor avea aceşti copii?
«Copiii mai mici vor beneficia de reformele legislative aplicate de la intrarea în UE. Primul portret din carte povesteşte despre o fetiţă de cinci ani care trăieşte în orfelinat şi îşi închipuie că-i vorbeşte mamei ei cu un telefon de jucărie. Câţiva ani după, când m-am întors la Bucureşti, am aflat că fusese adoptată de o tânără femeie cucerită de naturaleţea cu care fetiţa a strigat-o de la prima întâlnire: "mama". Acest destin este, din păcate, închis copiilor mai mari, adolescenţi sau tineri, acelora care au în spate deja o iarnă pe stradă sau în orfelinat. Asociaţiile umanitare vin în ajutorul lor, dar drumul de parcurs pentru a depăşi refuzul, indiferenţa şi solitudinea trăită încă din primii lor ani de viaţă este foarte dificil. Nu toţi vor avea forţa, stabilitatea emotivă şi psicologică necesare pentru rezolvarea şi reintegrarea în societatea care i-a emarginat.»
Cum credeţi că se pot rezolva aceaste probleme?
«Am realizat această carte datorită colaborării a două asociaţii umanitare: Concordia şi Curcubeul. Prima se ocupă de copii străzii de 20 de ani dezvoltând o activitate importantă pentru aceştia dar şi pentru copiii recent abandonaţi, iar a doua lucrează cu fete majore care au ieşit din orfelinatele statale şi care, fără familie sau un loc de muncă sunt lăsate în voia sorţii şi emarginate pentru provenienţa lor. Activitatea ONG-urilor este fundamentală şi oferă o ieşire copiilor şi tinerilor singuri şi fără alt sprijin decât al operatorilor asociaţiilor umanitare. Mă gândesc că pentru a rezolva problema abandonului minorilor în România va fi necesară şi o politică statală mai atentă la problemele sociale, la care să se adauge o sensibilizare şi o politică de prevenţie între clasele sociale vulnerabile; o campanie de informatii capilare de luptă contra neglijării minorilor şi strategii concrete care să permită integrarea copiilor străzii în ţesutul scolastic şi lavorativ.»
Cum a fost receptată cartea?
«Cu emoţie.»
Când veţi merge din nou în România?
«Cu prima ocazie!»
Antonimul verbului "a uita" care ar fi, aprofundând cartea dvs?
«A aminti, a menţine vie memoria faptelor trecute pentru a înţelege mai bine prezentul. În anul căderii regimului Ceauşescu descoperirea orfelinatelor pline de copii bolnavi de SIDA, malnutriţi şi abbandonaţi, în afara celor care dormeau în canalizarea Capitalei, au impresionat teribil opinia publică internaţională. Titlul "Uită-mă, deja e totul stins" e ca un refren, se referă exact la acele faruri mediatice îndreptate pentru un moment asupra acelor copii de atunci, pentru ca apoi să se stingă şi să lase tinerii de astăzi, portrete în această carte, în uitare. Este chiar prin chipurile şi amintirile acestor tineri că această carte găseşte memoria unui trecut personal şi colectiv, acela al unei întregi generaţii în care destinul a fost însemnat tragic de evenimente care au purtat ţara un secolul în urmă. "Uită-mă, deja e totul stins" nu e doar o carte a memoriei. Ea denunţă o situaţie prezentă şi astăzi foarte actuală, din cauza noului val de abandonuri provocat de emigraţia în masă a părinţilor către Europa occidentală în căutare de muncă.»
Crina Suceveanu
