«I-am luat un interviu lui… Mihai Eminescu!», ne-a anunțat, vizibil emoționat, Viorel Boldiș. «Adică eu am pus niște întrebari legate de actualitate, apoi am ales răspunsurile din articolele lui din Timpul. Nu am schimbat nici măcar o virgulă din ce a spus el.»
«Tot ce-a fost ori o sa fie, în prezent le-avem pe toate». Sunt valabile astăzi considerațiile lui Eminescu despre societatea românească? Mihai Eminescu a scris timp de șase ani, între 1877-1883, la cotidianul Timpul, organul oficial al Partidului Conservator. Viorel Boldiș ne propune un Eminescu în cheie 2018, actual și precis în evaluări. Astăzi, la 168 de ani de la nașterea sa, diagnosticul pus de Eminescu „răului esențial” care afectează poporul român este mai actual ca niciodată: «Răul esenţial care ameninţă vitalitatea poporului nostru este demagogia».
Viorel Boldiş:
Mihai, se pare că sistemul capitalist a avut câştig de cauză în faţa altor sisteme, însă tot mai mulţi vorbesc şi despre falimentul acestuia. Totul se învârte în jurul banilor, a câştigurilor, bineînţeles în detrimentul celor care stau pe treapta cea mai de jos a societăţii, adică cei care efectiv produc. Pare că lumea occidentală trăieşte un continuu progres, însă sufleteşte regresul ei este din ce în ce mai evident. Tu ce părere ai?
Mihai Eminescu:
«Capitalul, care ar trebui să fie şi să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un rezultat al muncii şi, totodată, un instrument al ei, e, adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a exploatării publicului prin întreprinderi hazardate şi fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunii. Elemente economice nesănătoase, uzurari şi jucători la bursă, cavaleri de industrie şi întreprinzători şarlatani, se urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societăţii omeneşti, în locurile care, înainte, erau rezervate naşterii ilustre, averii seculare, inteligenţei celei mai dezvoltate, caracterului celui mai drept şi mai statornic… Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine.»
Viorel Boldiş:
Politicienii noştri şi aşa zişii progresişti, susţin însă exact contrariul, iar Uniunea Europeană, ai cărei membri suntem de o vreme încoace, se vrea garantul acestei lumi despre care tu susţii că o să ne ducă la pierzare. De aceea politica aplicată la Bucureşti, indiferent dacă cei care o aplica sunt de stânga sau de dreapta, este de fapt politica sugerată şi aplicată de către Brusselles şi mai ales de către Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional. În teorie, fiind noi de-acuma membri ai Uniunii Europene, avem aceleaşi drepturi şi aceleaşi şanse cu francezii, nemţii sau italienii, adică toate acele mari naţiuni care au fost dintotdeauna cu un pas înaintea noastră. Deci, nu crezi că au dreptate ei?
Mihai Eminescu:
«Urmare aplicării ei vom avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, o domnie străină, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă egal, în realitate inegal. Şi, în această luptă, nu învinge cine-i tare, nobil, sau eroic; învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun, cel fără scrupul faţă de concetăţenii săi, cel pentru care orice apărare a muncii e o piedică pe care va tinde a o răsturna, pe cale legiuită sau pe cale piezişă.»
Viorel Boldiş:
Dar, Mihai, noi am aspirat întotdeauna să fim ca aceste mari naţiuni apusene. Întotdeauna ne-am dorit să avem belşugul şi prosperitatea lor. Nu e uşor de înţeles de ce reformele propuse de aceste mari puteri pot fi dăunătoare statului şi naţiunii române.
Mihai Eminescu:
«Nici nu e lesne de înţeles cum un popor de plugari, ba încă unul care s-a lăsat de păstorie de ieri-alaltăieri şi s-a apucat de plug înainte de abia cu cincizeci de ani, putea să se creadă îndestul de bogat pentru a introduce, la el, forme de civilizaţie şi instituţii pe care ţările apusene, bogate prin industrie şi printr-o dezvoltare economică de sute de ani, abia le pot plăti.
Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groază de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara noastră.
Înzecitu-s-au şi însutitu-s-au oare averea românului şi veniturile lui pentru a plăti instituţiile de o sută de ori mai scumpe? Desigur că nu. Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire – iar clasele improductive, proletarii condeiului, cenuşerii, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică, fericesc naţia în fiecare zi, pe hârtie.»
Viorel Boldiş:
Toţi cei despre care vorbeşti, fericesc naţia nu doar pe hârtie, ci mai ales de pe televizor, care este de 100 de ori mai puternic în a influenţa masele decât hârtia. Doar că tu n-ai apucat să cunoşti televiziunea. Ori unealta asta numită televiziune propune zi de zi întregului popor o demagogie goală de esenţă şi principii, dar plină de înşelătorie. Iar poporul, sărac cu duhul şi nu numai, crede tot ce i se spune.
Mihai Eminescu:
«Răul esenţial care ameninţă vitalitatea poporului nostru este demagogia, căci demagogii neştiind nimic, neavând nimic, vor să se ridice deasupra tuturor şi să trăiască din obolul nemeritat al săracului. Ei se întemeiază pe nevoile – din nefericire veşnice – şi pe lesnea crezare a mulţimii; şi, fiindcă, în genere, sunt înzestraţi în loc de minte cu vicleşug numai, stăpânirea lor înseamnă domnia brutalităţii, a viciilor şi a uşurinţei.
Astfel, trădătorul numindu-se geniu, plagiatorul erou, pungaşul mare financiar, panglicarul om politic, cămătarul negustor, speculantul de idei om cu principii şi speculanta de sineşi femeie onestă, judecata poporului nostru s-a falsificat din ce în ce şi, la formarea sferelor sale ideale, el a pierdut pretutindenea punctul de plecare sănătos, “că fiecărui drept îi corespunde o datorie” şi că ”secretul vieţii lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului”.
Acela ce cutează a se revolta faţă cu această stare de lucruri, acela care îndrăzneşte să arate că formele poleite învelesc un trup putred, că „progresul” nostru ne duce la pierzare, că elementele sănătoase trebuie să se conjure şi să facă o luptă supremă pentru mântuirea acestei ţări, este denunţat opiniei publice de către negustorii de principii liberal-umanitare ca barbar, ca antinaţional, ca reacţionar.
Constituţia noastră, punând greutatea pe o clasă de mijloc, parte străină, parte neexistentă, a dat loc la o declasare generală din cele mai dezastruase. Nu mai există o altă deosebire între oameni, decât cea pe care o stabileşte banul, oricum ar fi câştigat.»
Viorel Boldiş:
Tu vorbeşti despre clasa de mijloc, clasă care ar trebui să fie, într-o societate prosperă, cea mai numeroasă. Se pare însă ca la noi clasa de mijloc a coborât atât de mult ștacheta că de-acuma se confundă cu pătura săracă a societăţii. Până în urmă cu 30 de ani, această clasă de mijloc chiar exista şi era numeroasă, pur fiind ea circumscrisă oarecum între limitele stabilite de către organele de conducere ale vremii. Mulţi deplâng acum acele vremuri.
Mihai Eminescu:
«Românii aveau o clasă de mijloc nu atât de puternică ca cele din străinătate, dar în orice caz populaţia oraşelor avea o piaţă în care să-şi vânză munca, avea pînea de toate zilele cu îndestulare. Dacă domnea un deplin liber schimb între ţările noastre şi celelalte, el scădea poate ceva din bunăstarea clasei noastre de mijloc, dar esistenţa ei modestă, traiul cu îndestulare era asigurat, încât zeci de mii de braţe erau puse în mişcare printr-o muncă folositoare, care-i ferea în mod egal şi de moleşirea produsă prin prea mari bogăţii şi de istovirea şi imoralitatea produsă prin sărăcie şi lipsă. Animalul făcător de unelte, precum defineşte Aristotel pe om, era un animal liniştit şi neturburat de grijă pentru a doua zi.»
Viorel Boldiş:
Acele vremuri au trecut, însă românul tot cu jind priveşte la vecinii mai bogaţi şi parcă mai fericiţi. Bunăstarea la care speram în momentul rupturii de către vechea orânduiala n-a mai venit, ba dimpotrivă, aş zice.
Mihai Eminescu:
«Atârnarea economică de altădată se schimbă din nefericire în veacul nostru în esterminarea economică a aceluia căruia locul unde munceşte sau nivelul său de cultură nu-i dau aceleaşi avantage ca vecinului său mai fericit.
Cumcă acest soi de viaţă economică nu poate duce decât la discompunerea deplină a societăţii române nu mai poate fi îndoială.»
Viorel Boldiş:
Se vorbeşte tot mai mult despre o ingerență a unor forţe străine în treburile statului român. Ba unii chiar spun sus şi tare că tot mai multe funcţii importante în stat sunt ocupate ori de români neromâni, ori de tâmpiţi fără nicio aptitudine intelectuală, singurele lor aptitudini fiind de ordin politic. Pe vremuri îi aveam pe fanarioţi şi credeam că acele vremuri au apus.
Mihai Eminescu:
«Împlerea Parlamentului şi a funcţiilor cu noi fanarioţi de provenienţa proaspătă, falsificarea vieţii intelectuale şi politice a poporului prin capete de formaţiune hibridă, incapabile de o activitate intelectuală, toate acestea se impun vederii; autohtonul simte că nici limbă, nici inclinările, nici maniera lui de-a vedea nu pot fi reprezentate de cranii c-un dram de creier, supus la ramolisment.
Să sperăm că va avea alt înţeles pentru distingerea între ceea ce e tipic românesc şi în adevăr naţional pe de o parte şi între importaţiunile de tot soiul ce se pretind naţionale.»
Viorel Boldiş:
Mihai, ăstora li s-au tocit pumnii de cât se bat în piept cu ei de mari patrioţi şi martiri ce sunt.
Mihai Eminescu:
«Martiriu şi patriotism ce se traduce în practică în pensii reversibile, în lefuri exorbitante create ad-hoc, în sporirea cu 40 la sută a bugetului cheltuielelor, în urcarea birurilor , în înmulţirea datoriei publice s.a.m.d.»
Viorel Boldiş:
Cei care credem că a avea principii naţionaliste şi patriotice înseamnă în primul rând a pune interesele ţării înaintea intereselor personale, suntem consideraţi depăşiţi, ba chiar rasişti.
Mihai Eminescu:
«Pentru noi principiile sunt un mijloc pentru păstrarea predominării rasei române în ţară; pentru ei un mijloc de-a rămânea la putere şi a escamota încrederea celor lesne de amăgit. Lupta trebuie să devie mai substanţială şi s-apropie timpul în care, în genere, deosebirea între idei conservatoare şi liberale, între idealuri abstracte de organizaţie va căta să înceteze. Lupta se va naţionaliza. De o parte vom întâlni fanarioţii şi străinii, de orice credinţe politice ar fi, de alta românii proprii şi în realitate asimilaţi, abstracţie făcând de principii politice.»
Viorel Boldiş:
Mihai, unii te acuză că eşti antisemit, că ai ceva cu evreii.
Mihai Eminescu:
«Evreii au zis Congresului de la Berlin: ,,Sau ţara să fie cum o vrem noi sau să nu fie”. Un apropiat viitor va zice: ,,Sau ţara aceasta să fie în adevăr românească, sau nici nu merită să fie”.»
Viorel Boldiş:
Calea pe care a luat-o poporul român, cu voia sau fără voia lui, dar eu aş spune că a luat-o exact cum o iau oile în urma unui măgar, este calea capitalismului occidental. Vrem să ne transformăm într-un soi de Belgie orientală, sau să fim ca şi Statele Unite ale Americii. Majroitatea politicienilor de azi propovăduiesc această cale, fie ei liberali sau roşii. Tu ce crezi, facem bine sau nu?
Mihai Eminescu:
«Sunt tocmai statele contra comparării cu cari am protestat totdauna. Amândouă formaţiuni nouă, fără caracter naţional propriu, în cari originea locuitorilor e indiferentă, amândouă fără trecut.
Tocmai cerinţa de-a lăsa România să se prefacă într -o America sau o Belgie a Orientului este aceea căreia ne opunem din toate puterile. Nouă nu ne e deloc indiferent elementul ce are a determina caracterul şi soarta acestei ţări.»
Viorel Boldiş:
Mihai, despre noi cei care ţinem cu tot dinadinsul la tradiţiile şi la istoria poporului nostru, se spune că suntem retrograzi, că vrem să ţinem România într-o epocă de-acum apusă. Progresisitii văd în noi nişte naivi care încă mai credem în eroi din vechime ai neamului, obsesionaţi ai unei istorii demult apuse.
Mihai Eminescu:
«Dar de ce n-am aminti cu iubire trecutul? Fără îndoială vechii Domni cari şi-au întins armele până-n Dunăre şi Nistru, ei, “scut creştinătăţii” precum îi numea biserica şi evul mediu, n-au existat pentru a face ruşine generaţiei actuale, şi acea aristocraţie, cu independenţa ei de caracter, cu curajul ei, ale cărei privilegii consistau în datorii cătră ţară mai grele decum alţii aveau a le purta, asemenea n-ar fi vro pagubă dacă ar exista şi astăzi. Dar de la părerea de rău după veacuri trecute de neatârnare până la dorinţa nerealizabilă de-a restabili trecutul e o mare deosebire.
Dacă ne place uneori a cita pe unii din Domnii cei vechi nu zicem cu asta că vremea lor se mai poate întoarce.
Nu. Precum lumina unor stele ce s-au stins de mult călătoreşte încă în univers, încât raza ajunge ochiul nostru într-un timp în care steaua ce au revărsat-o nu mai există, astfel din zărea trecutului mai ajunge o rază de glorie până la noi, pe când cauza acestei străluciri, tăria sufletească, credinţa, abnegaţiunea nu mai sunt. Degeaba pitici moderni ar îmbrăca zalele lor mâncate de rugină dacă nu pot umplea sufletele cu smerirea şi credinţa celor vechi.
Ci nu de ei poate fi vorba când discutăm ceea ce se petrece în zilele noastre; nu virtuţile lor de eroi şi de sfinţi pot fi măsura virtuţilor confiscate ale ilustraţiunilor actuale. Nu abnegaţiunea, onestitatea vulgară, care e dator s-o aibă orice om de rând, nu eroismul, sentimentul celei mai simple datorii, iată ceea ce căutăm în zadar la adversarii politici. Nu restabilirea trecutului; stabilirea unei stări de lucruri oneste şi sobre, iată ţintă la care se mărgineşte oricine din noi.»
Viorel Boldiş:
În aceste ultime aproape trei decenii, Guvernele au fost formate mai mult sau mai puţin din aceleaşi partide. Problema lor cea mai mare, indiferent de doctrina (dacă cineva mai crede că ele au o doctrină politică) este corupţia. Ce poţi să ne spui despre corupţia care sălăşluieşte în parlamentul şi în guvernul României?
Mihai Eminescu:
«Este sau nu adevărat că prezidentul acestei Adunări a numit-o compusă din oameni vrednici de puşcărie şi carantină? Este sau nu adevărat că nu există, între şefii partidului chiar, nimenea care să crează în onestitatea acestui partid ? Dacă n-ar fi decât această mărturisire, ea ar fi îndeajuns pentru a face cu neputinţă perpetuarea la guvern a unor asemenea elemente. Stigmatizaţi de chiar şefii lor cu epitetul de putregaie şi de oameni corupţi, orice ar pretinde că vor să facă de acu-nainte, la ce ne putem aştepta de la ei ? Din coadă de câine sita de matasa nu se face. Corupţia dinlăuntrul partidului, vânătoarea brutală după aur şi influenţa ar fi motive îndeajuns pentru ca toţi oamenii de bine, fie chiar deosebiţi în principii, să se unească în contră-le, nu pentru a opune reforme la reforme, ci pentru a restabili domnia celei mai vulgare onestităţi, celui mai vulgar spirit de echitate. Nu poate o naţie să fie pururea condusă de ne- adevăr şi de corupţiune. Nu i se poate spune zi cu zi ce progrese enorme face, în acelaşi timp în care membrii ei sunt scoşi în vânzare ca vitele la târg. Nu se poate vorbi de sporirea avuţiei publice în acelaşi timp în care populaţiunea decreşte pe un pământ roditor şi înzestrat cu toate de natură.»
Viorel Boldiş:
Trebuie amintit însă că nici liberalii când s-au aflat la putere nu au făcut mai bine iar în privinţa corupţiei nu se lasă mai prejos de ceilalţi.
Mihai Eminescu:
«Mizeria materială şi morală a populaţiunilor, destrăbălarea administraţiei, risipa banului public, cumulul, păsuirile, corupţia electorală, toate acestea n-au a face, la dreptul vorbind, cu cutări sau cutări principii de guvernământ. Oricare ar fi guvernul şi oricare vederile sale supreme, corupţia şi malonestitatea trebuie să lipsească din viaţa publică; oricare ar fi, pe de altă parte, religia politică a unui guvern, ea nu-i dă drept de-a se servi de nulităţi venale, de naturi catilinare, de oameni de nimic pentru a guverna. Chiar numai tendenţa, clar formulată, ca statul să fie guvernat de oameni de cea mai elementară probitate şi să `nceteze de-a fi mărul de ceartă între cavaleri de industrie şi de facem-treburi, cuprinde un întreg program faţă cu aceia cari nu cred în nimic şi pentru cari principiile politice n-au fost decât pretexte de-a parveni şi de-a se îmbogăţi.«
Viorel Boldiş:
Din când în când străzile se umplu de români care protestează împotriva unuia sau altuia partid. Problema este că de multe ori în spatele acestor manifestaţii stau alte interese, nicidecum cele exprimate de bietul manifestant, care, în bună credinţă îşi spune ofurile, netrecându-i nici măcar prin cap că pe protestele lui, alţii îşi construiesc o carieră şi un viitor politic doar în interes propriu.
Mihai Eminescu:
«Caracterul obştesc al luptelor din viaţa publică a românilor e că în mare parte nu sunt lupte de idei, ci de persoane, că cei mai mulţi, în deplină necunoştinţă de ceea ce combat, dau într-un principiu oarecare c-o orbire şi c-un curaj demn de-o cauză mai bună, condamnă ceea ce nu cunosc, batjocoresc ceea ce nu vor să cerceteze, trezindu-se prea târziu c-au fost induşi în eroare de ambiţiile vreunei gaşte şi că a lovit într-o ţintă pe care ar fi respectat-o dacă şi-ar fi dat osteneala de-a o privi mai de aproape.
Dacă un om e la noi într -adevar atât de nefericit să profeseze o serie de idei, nu o listă de persoane, e în pericol de-a-şi vedea ideile întoarse şi răsucite de adversarii lui, pretinşi politici, după placul acestora, va vedea trăgându-se din ele concluzii nemaiauzite, cari lui nici prin minte i-au trecut vreodată, şi în fine se va vedea citat înaintea opiniei publice după şoapte, după calomnii acreditate prin repetarea papagalicească din partea celor uşori, nu însă în virtutea unor enunţări sau fapte determinate, cari pentru toată lumea rămân aceleaşi. Căci în aceste discuţii nu e cestiunea de-a afla adevărul, ci din contră de-a acredita un neadevăr, nu de logică, ci de eristică; cestiunea e de a taxa pe adversar de ceea ce vrei să-l taxezi, potrivească-se epitetul sau nu. Aparenţa ţine locul adevărului, înduplecarea locul convingerii.»
Viorel Boldiş:
Mihai, care sunt, în opinia ta, diferenţele majore între liberalism şi conservatorismul naţional patriotic?
Mihai Eminescu:
«Deosebirea între noi şi liberali… este că liberalii iau în sens absolut ideile citite şi nerumegate din autori străini, pe când pentru noi adevărurile sociale, economice, juridice nu sunt decât adevăruri istorice.
Nu suntem dar contra nici unei libertăţi, oricare ar fi aceea, întru cât ea e compatibilă cu existenţa statului nostru ca stat naţional – românesc şi întrucât s-adaptează în mod natural cu progresele reale făcute de noi până acuma. Numai pe terenul acesta găsim că o discuţie e cu putinţă. Cine susţine însă ca absolute şi neînlăturabile principii a căror aplicare ar fi echivalentă cu sacrificarea unui interes naţional, acela nu poate fi omul nostru.
Aşteptăm dar ca, pe multe terenuri ale vieţii publice, spiritele oneste, de orice opinii sar fi ţinut pin-acuma, să simtă nevoia unei reacţiuni sănătoase şi conforme cu trebuinţele actuale ale ţării, aşa că reacţionar va fi un titlu de merit chiar pentru mulţi din aceia cari până astăzi dădeau acestui cuvânt senzul reînvierii privilegiilor şi feudalităţii.
Reacţiunea noastră se întemeiază pe convingerea că ţara nu mai poate merge cu această organizare laxă, favorabilă naturilor catilinare şi reputaţiilor uzurpate, fără de pericolul de- a înceta să fie ţara românească, pe convingerea în fine că statul e asemenea unui produs al naturei, care are legile organice după care trăieşte, şi că dacă se introduce o legislaţie artificială în locul celei care sar fi potrivit şi ar fi rezultat din stadiul organic al lui, arbitrariul unei asemenea substituţiuni se traduce în crize acute, ce pot pune capăt esistentei noastre chiar.»
Viorel Boldiş:
Mihai, cred că eşti de acord cu mine dacă spun că ţara clocoteşte. Motivele sunt multe şi majoritatea sunt de ordin social. Dar sunt şi alte motive.
Mihai Eminescu:
«O stare de nervozitate acută domneşte în toate cercurile. Judecata rece lipseşte de pretutindeni şi mai ales de acolo unde ar trebui neapărat să nu lipsească.
Trecem prin nişte zile în adevăr foarte grele şi trebuie în sfârşit să ne dăm seama că aceasta este plata, foarte scumpă poate, a greşelilor şi rătăcirilor noastre politice săvârşite de treizeci de ani încoace. De la mişcarea din 48 şi până astăzi naţiunea românească, pe tărâmul politic, n-a făcut alta decât a se lepăda sistematic de orice tradiţie, a răsturna orice autoritate, a arunca departe orice s-ar fi putut numi original în viaţa ei naţională, şi-n acelaşi timp a adopta, cu mai multă ardoare decât cuartalurile de coloni din America de miazănoapte şi pe o scară tot atât de înaltă, toate reformele, toate teoriile cosmopolite, toate calapoadele internaţionale, în viaţa politică şi intelectuală, în limba, în moravuri, în tot.
Libertate fără margini pentru orice individ, pentru toate necurăţeniile ce s-ar scurge din cele patru colţuri ale lumii, în România ca şi-n America; fraternitate şi egalitate între om şi om; republici mari şi mici şi prezidenţi de republică pe toate uliţele şi-n toate cafenelele, în România ca şi-n America; şiretenia, vicleşugul şi cinismul – virtuţi cetăţeneşti; gheşeftul? scopul; şi politica umanitară? mijlocul. Acestea pe tărâmul politic; pe cel economic, nimic, curat nimic; din nenorocire întru aceasta ne deosebim cu totul de America. Rezultatul îl vedem, şi poate că aşa de târziu încât îl vedem în zadar.
Suntem azi un popor de abia aproape cinci milioane de suflete. Nimic, aproape absolut nimic nu se produce în adevăratul înţeles al cuvântului în ţară.»
Viorel Boldiş:
Dintotdeauna a existat o diferenţă, când mai mică, când mai mare, între populaţia de la sate şi cea de la oraşe. Dar parcă niciodată hăul care s-a căscat între aceste două lumi nu a fost atât de abrupt şi de larg ca şi acuma. Care sunt cauzele acestei situaţii?
Mihai Eminescu:
«Populaţia rurală în marea ei majoritate, mai ales cea mai depărtată de târguri, n-are drept hrană zilnică decât mămăliga cu oţet şi cu zarzavaturi, drept băutură spirt amestecat cu apă; foarte rar, la zile mari, şi nici chiar atunci în multe cazuri, se învredniceşte să mănânce carne şi să bea vin; trăind sub un regim alimentar aşa de mizerabil, ţăranul a ajuns la un grad de anemie şi de slăbiciune morală destul de întristătoare.
Chipul unui ţăran român, om de la ţară, trăit în aer liber, seamănă cu al uvrierului stors de puteri în umbra fabricilor. Cine a umblat prin satele noastre, mai ales prin cele de câmp şi de baltă, a putut constata că d-abia din trei în trei case se găseşte o familie care să aibă un copil, mult doi, şi aceia slabi, galbeni, ligniţi şi chinuiţi de friguri permanente. Această populaţie, pe lângă toate necazurile ei, mai are unul ce pune vârf la toate: administraţia.
De Dumnezeu nu mai are nici o teamă muncitorul de la ţară, pentru că Dumnezeu l-a părăsit, pentru cine ştie ce păcate, în mîna acestei administraţii, compusă în cea mai mare parte din haitele de cafenegii, din ştrengarii şi necăpătuiţii de prin târguri. Această corporaţie liberală şi umanitară nedreptăţeşte, batjocoreşte şi jefoaie pe ţăran fără nici o milă; sunt membri în această onorabilă corporaţie al cărora numai numele bagă în năbădăi sate întregi.
În acelaşi timp, în oraşe mari şi mici, liberalismul şi umanitarismul ne prieşte foarte bine: în numele libertăţii se face camătă fără margine; în numele egalităţii şi fraternităţii deschidem braţele tutulor elementelor stricate pe care le rejectează chiar societăţile ipercivilizate şi, în numele naţiunii române, facem politică radicală, aspirând la o republică, ba chiar şi la mai multe.»
Viorel Boldiş:
Şi totuşi, în marea lor majoritate, politicienii, fie ei liberali sau social democraţi, susţin cu tărie că ţara românească este în plin progres, că suntem pe drumul cel bun, că ne integram fără doar şi poate în selecta familie a marilor puteri europene. Eşti de acord?
Mihai Eminescu:
«Toată mizeria noastră publică o îmbrăcăm în formele poleite ale unei civilizaţii calpe, precipitarea noastră spre fundul râului o numim progres, fierberea unor elemente necurate şi lupta lor cu elementele ce au mai rămas încă sănătoase în ţară se numeşte politică. Acela ce cutează a se revolta faţă de această stare de lucruri, acela care îndrăzneşte să arate că formele poleite învelesc un trup putred, că progresul nostru ne duce la pierzare, că elementele sănătoase trebuie să se conjure şi să facă o luptă supremă pentru mântuirea acestei ţări, este denunţat opiniei publice de către negustorii de principii liberale umanitare ca barbar, ca antinaţional, ca reacţionar.»
Viorel Boldiş:
Există astăzi tendinţa de a considera perimat tot ce ţine de tradiţie, de a dezminţi şi demola toate miturile eroilor istoriei noastre. Pe de altă parte, ca meniul să fie complet, tot ce vine din-afară, din occident, totul este adoptat cu braţele deschise şi privit ca factor de progres şi prosperitate.
Mihai Eminescu:
«Ceea ce dă guvernului roşu aproape caracterul unui guvern străin, tot atât de vitreg precum ar fi domnia muscalilor sau a turcilor, este atât lipsa de respect pentru tradiţie şi trecut cât şi deplina necunoaştere a naturii statului şi a poporului românesc, pe cari le privesc, pe amândouă, ca pe nişte terene de experimentare .
Tradiţia? Nu-i nimic. Vechile datini de drept ori de cuviinţă ale poporului sunt nişte prejudiţii.
Modul de-a exista al statului, forma lui monarhică bunăoară, sunt lucruri despre cari e în sine indiferent de există sau nu; valoarea lor e numai relativă şi are numai atâta preţ pe cât contribuie la realizarea ambiţiei personale a unui om sau a unui grup de oameni cari văd în stat un mijloc de-a face avere, de-a-şi câştiga nume, de-a ajunge la ranguri şi la demnităţi.
Dar se ruinează poporul? Le e cu totul indiferent. Dar se alterează dreptatea moştenită a caracterului naţional, dar se viciază bunul simţ, dar se împrăştie ca de vânt comoara de înţelepciune şi de deprinderi pe care neamul a moştenit-o din bătrâni mai vrednici decât generaţia actuală? Ce-i pasă liberalului de toate astea? Toată lumea să piară numai Manea să trăiască! Orice idee a priori, răsărită în creierii strâmţi a unui om curios, orice paradox e bun numai să aibă puterea de-a aprinde imaginaţia mulţimii şi de-a o duce pe calea aceea care n-o conduce pe ea spre bun trai, spre muncă şi adevăr, ci care poate ridica o pătură nouă de oameni în sus, o pătură turbure, despre care să nu ştii bine nici ce voieşte, nici ce tradiţii are, nici dacă e capabilă a conduce un stat ori nu.
Pe terenul muncii liberalul, care nu vede decât rezultatele, va zice: scopul economiei politice e producţiunea. Producţiunea numeroasă, bănoasă, ieftenă, iată singura ţinta ce-o urmărim. Fiinţa inteligentă a omului, redusă la rolul unui şurub de maşină, e un produs admirabil al liberalismului în materie de economie politică.»
Viorel Boldiş:
Deci, să înţeleg că nu iubeşti de fel liberalismul şi economia de piaţă pe care acesta o generează şi o propagă?
Mihai Eminescu:
«Natura poporului, instinctele şi înclinările lui moştenite, geniul lui, care adesea, neconștiut, urmăreşte o idee pe când ţese la războiul vremii, acestea să fie determinante în viaţa unui stat, nu maimuţarea legilor şi obiceielor străine. Deci, din acest punct de vedere, arta de-a guverna e ştiinţa de-a ne adapta naturii poporului, a surprinde oarecum stadiul de dezvoltare în care se află şi a-l face să meargă liniştit şi cu mai mare siguranţă pe calea pe care- a apucat.
Ideile conservatoare sunt fiziocratice, am putea zice, nu în senzul unilateral dat de d-rul Quesnay, ci în toate direcţiile vieţii publice. Demagogia e, din contră, ideologica şi urmăreşte aproape totdauna realizarea unor paradoxe scornite din mintea omenească. Legile demagogiei sunt factice, traduse de pe texte străine, supte din deget, pe când ele ar trebui să fie, dacă nu codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol, ca eligibilitatea magistraturii, pe care nimeni n-o cere. Măsurile economice ale demagogiei sunt o maimuţărie.
Căile ce se deschid concurenţei absolute, departe de- a dezvolta unul din acei germeni , [i]i face să se usuce şi să degenereze, restrângând pe român numai la acel teren mărginit pe care mai poate suporta concurenta, la agricultură. Dar, nefiind toţi plugari, ce devine restul? Restul cauta funcţii şi liberalii esploateaza inepţia economică pe care ei au creat-o, deschizând din ce în ce mai multe funcţii pentru miile de nevolnici economici cărora le-a dat naştere tocmai liberalismul în materie de economie politică.»
Viorel Boldiş:
Din păcate, mai este un aspect la care suntem din ce în ce mai repetenţi: cultura. Nivelul de cultură al populaţiei a scăzut dramatic în ultimii 30 de ani.
Mihai Eminescu:
«Acest nivel de cultură scăzut şi sus şi jos n-ar fi o nenorocire absolută. Un popor incult care tinde cu stăruinţă, însă gradat, de-a ajunge la civilizaţie, care se deprinde el însuşi zi cu zi a-şi apropria îndemnările şi cunoştinţele altora, ajunge în adevăr să egaleze pe ceilalţi. Dar la aceasta nu gândeşte nimenea. Lucrul la care aspira toţi este a se folosi numai de avantajele civilizaţiei străine, nu însă a introduce în ţara condiţiile de cultură sub cari asemenea rezultate să se producă de sine.»
Viorel Boldiş:
A împrumuta de la alţii reforme mai noi şi mai eficiente nu este o ruşine. Întrebarea este, de ce la alţii acele reforme funcţionează bine, în timp ce la noi ele par iluzorii, produc doar sclipiri de suprafaţă în timp ce miezul e putred.
Mihai Eminescu:
«Natura omenească şi natură organică însă îşi au economia lor, care nu se poate ignora decât în detrimentul vitalităţii. Când o societate contractează necesităţi nouă că a noastră ea trebuie să contracteze totodată şi aptitudini nouă. Un organism e rezultantă a două puteri opuse: a eredităţii, principiul conservator, prin care rasă şi individul păstrează şi transmite la urmaşi calităţile cari i-au fost favorabile în lupta pentru existenţă, şi a adaptabilităţii, principiul progresiv, prin care rasa cauta a-şi apropria aptitudini nouă, ce i le impune noul mediu înconjurător .
Dar pentru că adaptabilitatea să câştige calităţile nouă se cere timp. Mediul social şi economic în care un popor trăieşte nu trebuie schimbat peste noapte, ci încet, pentru că oamenii să aibă timpul necesar să se adapteze condiţiunilor nouă. Dacă reforme şi schimbări vin peste noapte, ca la noi, cu aruncarea în apă a oricarii tradiţii, se ajunge unde am ajuns noi. Calităţile din trecut devin insuficiente pentru a susţine exigentele prezentului, bilanţul puterilor risipite întrece pururea pe-al celor puse la loc, organismul îşi încheie socoteala sa zilnică cu deficite cari se traduc în morbiditate şi în mizerie.
Viorel Boldiş:
Iniţiatorii acestor reforme, bine susţinuţi de instituţiile europene, spun că toţi cei care încă mai credem în valorile şi tradiţiile naţionale, suntem de fapt nişte reacţionari, nişte piedici în calea progresului… asta în cel mai bun caz, pentru că nu de puţine ori epitetele care ni se aduc sunt mult mai grave, cum ar fi rasism, homofobie, fascism, naţionalism. Da, naţionalism, pentru că naţionalismul azi este văzut că fiind extrem de negativ.
Mihai Eminescu:
«A sconta viitorul e lesne, şi cămătarul cel mai facil e timpul. Un copil poate avea plăcerile bărbatului, o naţie incultă rezultatele civilizaţiei, dar cu ce preţ? Cu acela al degenerării şi al stingerii timpurie, căci scontul pe care-l face timpul e mai scump decât oricare altul. Din cauza acestui punct de vedere, adevărat pentru totalitatea fiinţelor organice, suntem numiţi reacţionari.
E matematic sigur cu toate astea ca tot ce se face fără o dezvoltare paralelă a culturii în zadar se face, ca orice progres real se operează nu în afară, ci înlăuntrul oamenilor şi că, cu cât aparenţele nejustificate ale progresului sunt mai mari, cu atât regresul real câtă să fie şi el mai simţitor.
Şi acest regres e foarte mare, orice s- ar zice; e un regres organic care atinge sănătatea, făptura fizică, bunul trăi, bunele moravuri, c-un cuvânt întreaga constituţiune fizică şi morală a populaţiunilor noastre.
Viorel Boldiş:
Mihai, vrem nu vrem, economia de piaţa este o realitate la care a aderat şi România. Guvernaţii noştri susţin că aceasta dă roade, că România e mereu fruntaşă în Europa în ce priveşte dezvoltarea economică, şi clasamentele care se fac anual în acest sens chiar asta spun. Şi totuşi realitaea este alta. Noi spunem că realitatea este alta. Cine are dreptate?
Mihai Eminescu:
«Se vorbeşte de civilizaţiune, de libertate, ca de bunuri câştigate, de liberalism pentru poporul nostru… ceea ce ne da dreptate în contra voinţei noastre şi din nenorocire e realitatea. Chiar de -am voi să calomniem, nu putem. De-am voi să zugrăvim lucrurile mai rele decum sunt condeiul nostru abia e `n stare a atinge umbra realităţii.
Pentru a putea exagera ceea ce se `ntâmpla în ţară, în Parlament, în administraţie, în viaţa economică şi morală a imensei majorităţi a poporului, ar trebui cineva să `mprumute colorile negre din Infernul lui Dante. Şi oare nu este aceasta Românie pentru poporul ei propriu un adevărat infern? Am dori să treceţi graniţa pe oriunde poftiţi, să ne spuneţi unde veţi găsi atâta boala, atâta mizerie, atâta rău trăi şi totodată atâta gol sufletesc ca la populaţiunile din ţara noastră. E lesne a înfrumuseţa lucrurile, dar ceea ce nu se schimbă prin teorii şi tirade e realitatea.
În unele judeţe populaţia scade, în cele mai multe stagnează şi s-apropie de scăderea absolută, numai în câteva de-a lungul Dunării, prin locuri mai puţin populate, sporeşte. E verisimil că nici şcoala nu ajută în contra mizeriei. Ea poate ridica un popor sărac, dar sărăcia dispune de condiţii de existenţă; unde e mizerie acolo condiţiile de existenţă sunt nefavorabile, cel mizer se zbate în zadar, puterile cheltuite sunt pururea superioare celor reproduse, el sfârşeşte prin a se istovi , prin a-şi slei viaţa în silinţe zadarnice.
Şi de ce aceste condiţii de existenţa lipsesc? Pentru că poporul are un guvern cu mult prea scump pentru nivelul lui de cultură; pentru că trebuinţele claselor lui superioare sunt cu mult prea numeroase ca munca lui să le poată satisface, pentru că e un popor incult, agricol, ce fusese menit a trăi poate o sută de ani încă, în condiţii mai primitive pentru a ajunge numai la dezvoltarea agriculturii, pe când trebuinţele statului şi ale societăţii sunt moderne, ultramoderne chiar: sunt ale unui stat industrial; pentru că în locul vechei organizări, care nu costa aproape nimic, avem azi o nouă aristocraţie, cu totul improductiva, de sute de mii de oameni cu aspiraţiuni imense, cu capacităţi nule.
E acum vina noastră dacă aceasta pseudocivilizatie, aceasta înmulţire a trebuinţelor far-o sporire paralelă a aptitudinelor economice şi intelectuale, s-a îmbrăcat sub forma liberalismului, s-a numit liberalismul din România? Arătam atât rezultatele cât şi cauza; o facem după îndreptarul unui adevăr valabil pentru lumea organică. Dacă rezultatele sunt de netăgăduit, dacă cauză e asemenea stabilită, de puţin interes e de-a ne da porecla de reacţionari sau legitimişti. Lucrurile rămân din nefericire aşa cum sunt, chiar dacă cerul ar fi o hârtie şi marea o cerneală, pentru a dovedi contrariul în contra evidentei probe nu există.»
Poetul Viorel Boldiş, despre descompunerea patriei: «România a pierdut o altă Basarabie: Diaspora»
Viorel Boldiş, Poetul Diasporei, intră în politică: «Patriotismul m-a împins să iau această decizie»
