Chiar dacă a fost umilită într-un mod inimaginabil, Isabela nu se întoarce acasă, în România. «Trăim sub un pod la Roma. Vin de la Sibiu, dar acolo nu se mai poate trăi.» Cuvinte zguduitoare ale cerşetoarei pe care mai mulţi suporteri ai echipei Sparta Praga au urinat la Roma, înainte meciului cu Lazio.
Cerşetoria este un fenomen pe care autorităţile române se fac că nu îl văd. Dar Europa îl vede, la fel şi europenii. În definitiv, trimite banii acasă, banii pe care îi laudă atât de mult politicienii români. Dar aceşti bani sunt făcuţi şi aşa, cu umilinţe inimaginabile. Imaginea României a primit o nouă corecţie la Roma.
Neruşinare fără limite. Înainte de meciul cu Lazio, pentru calificarea în optimile Europa League, ultraşii cehi au urinat pe o femeie care cerea de pomană întinsă pe jos pe Ponte Sant’Angelo, în centrul Romei turistice, la doi paşi de Vatican.
O scenă înfiorătoare, filmată şi postată pe YouTube de Casto López de la El Paìs.
Scena a oripilat Italia. Pe 17 martie, la Roma, suporterii Sparta Praga, sosiţi în capitală pentru meciul cu Lazio, s-au mânjit cu un episod inuman. În timp ce se plimbau prin centrul istoric al Romei, s-au oprit să urineze asupra unei femei care cerşea pe Ponte Sant’Angelo. Şocant gest, şocantă şi indiferenţa trecătorilor. Deşi şi-au dat seama de ceea ce se întâmplă, niciunul dintre trecători nu s-a gândit să mişte un deget. Unii chiar au lăsat să le scape un zâmbet. Înfricoşată, cerşetoarea s-a ridicat şi a plecat.
Cu o zi înainte, pe 16 martie la Madrid, fanii PSV Eindhoven, prezenţi în Plaza Mayor pentru Europa League, au început să arunce monede femeilor care cerşeau, acestea începând să fugă în încercarea de a prinde banii, în timp ce ei râdeau şi le fotografiau, urlând în mod jignitor „olè”.
„Mi-a fost frică şi am plecat”
Femeia care joi 17 martie a fost luată în vizor de câţiva suporteri ai Sparta Praga se numeşte Isabela Căldărar, are 45 de ani, este româncă şi trăieşte cu soţul ei, Karol Viktor, sub un pod din oraş. Cotidianul „La Repubblica” a vorbit cu ea.
«Eu stăteam culcată, cu mâinile îndoite, am ridicat privirea şi i-am văzut: unel era în faţa şi unul în spatele meu. Simţeam că picură ceva. Erau beţi, aveau privirea stupidă. Mi-a fost frică, m-am ridicat şi am plecat». Isabela îşi aminteşte acel episod fără vreo ranchiună.
Ca şi cum nu aşteaptă de la viaţă mai mult de o haită de idioţi care îşi deschid şliţul şi urinează pe ea. Povesteşte despre acest lucru de parcă ar fi normal să fie tratată mai rău decât un animal, ca şi cum nu ar avea importanţă, ca şi cum ar fi ceva ce se poate şi trebuie uitat.
Deschide buzunarul ascuns sub straturi de fuste zdrenţuite şi murdare şi scoate afară medicamentele pentru inimă pe care trebuie să le ia. Scoate şi documentul de identitate pentru a arăta că este chiar ea. Spune că nu minte şi nu fură, «chiar dacă vin din România şi mulţi dintre noi fură şi atât. Când s-au deschis frontierele, conaţionalii mei s-au precipitat în masă, fiindcă noi iubim Italia: nu Franţa, nu Germania. Ci Italia. Italia este frumoasă, Italia este şi bună, sunt atât de multe persoane amabile». Isabela este căsătorită cu Karol Viktor, care „lucrează” pe podul Umberto I. Au cinci copii de 22, 10, 6, 3 şi unul de numai un an şi o lună.
«Dar să spuneţi că sunt toţi în România cu mama mea: dacă ar fi aici mi i-ar lua. Fiindcă eu lucrez pe acest pod, soţul meu pe celălalt şi sub un alt pod la Roma Nord dormim şi trăim».
Are şi un nepot, Isabel: un copil frumuşel şi curat, care are şapte ani şi pe care fiul său mai mare l-a avut când avea numai cincisprezece ani. «Uite-l, acesta e!», spune, şi din acea fustă cu straturi zdrenţuită şi descusută scoate cu mândria unei bunici fotografia unui băieţel aşezat pe un căluţ-leagăn, o fotografie color retuşată, păstrată ca o icoană.
«Vin de la Sibiu», mai povesteşte, «unde eram ţărancă. Aveam vaci, mulgeam, făceam brânză. Apoi s-a terminat totul. Acum la noi e sărăcia cea mai neagră».
Sărăcie mai neagră decât cea întâlnită pe acest pod baroc, o operă din anul 134 d.c., înfrumuseţată în secolul XV cu un parapet creat de Bernini şi zece statui de îngeri cu instrumentele Patimilor. Martori muţi ale unei alte, cu totul contemporane, patimi, scrie La Repubblica.
„Acea femeie culcată pe piatra cubică, ţintă a unei asemenea lipse de civilizaţie, în inima oraşului Jubileului şi Milei, e numai cealaltă faţă a acestei Europe a noastră. Faţa sărmanilor, faţa celor care nu mai au nimic şi care nimic nu mai pot pierde. Faţa mizeriei războiului, victoriei consumismului şi sfârşitului speranţei, mai scrie La Repubblica.
Iată interviul luat de cotidianul italian cerşetoarei care vine de la Sibiu.
De ce cerşiţi culcată pe pod: de ce tocmai în acea poziţie?
„Fiindcă astfel nu văd ceea ce am în jur. Deseori mă insultă, îşi bat joc de mine. Întinsă, cu capul ascuns, nu văd nimic. Apoi este şi un gest de umilitate”.
Acei tineri au urinat pe dvs. tocmai pentru că nu-i vedeaţi.
„Poate da. Sau poate ar fi făcut acelaşi lucru. Mi-a fost frică de ei. Aveau ochii sălbatici, de stupizi chiar. Şi apoi erau complet beţi. Am plecat imediat din acel motiv”.
Aproape pare că umilirea e normală.
„Cer de pomană, oamenii mă privesc ciudat. Însă italienii sunt mai amabili decât cei din alte ţări. Sigur, apoi pe aici trec aproape numai turişti. Însă eu trăiesc la Roma şi există diferenţă”.
De unde veniţi?
„Vin de la Sibiu, un oraş care se află în Transilvania. Însă acolo nu se mai poate trăi”.
Aţi venit aici cu familia dvs.?
„Numai cu soţul meu. Copiii mei au rămas toţi cu mama. Ea are o casă în România”.
Dvs. nu aveaţi o casă?
„Nu. La final nu mai aveam nimic. Înainte eram ţărancă, aveam vaci, le mulgeam, le duceam la păscut, făceam brânzeturi, vindeam lapte. Dar apoi s-a terminat totul. Nu mai erau bani, nu mai era nimic. Am pierdut totul”.
Unde este soţul dvs.?
„Lucrează acolo jos (indică podul următor, Umberto I)”.
Ce face?
„Cerşeşte şi el. Se numeşte Karol Viktor”.
Şi la Roma unde trăiţi?
«Trăim sub un pod. Nu avem o casă, avem un refugiu. La Roma Nord”.
Ce vârstă au fiii dvs.?
„Cel mai mare are 22 de ani. Fetele au 10, 6 şi 3. Cel mai mic are un an şi o lună. Şi am şi un nepot de şapte ani pe care fiul meu l-a avut la 15 ani (scoate afară fotografia retuşată şi color a unui copil: o ţine ca pe o icoană, o sărută, o repune în buzunar – n.r.)
Aşadar, banii pe care îi câştigaţi pe acest pod îi trimiteţi apoi în România?
„Da. Tot ceea ce pot”.
De ce aţi venit tocmai în Italia?
„Am ales-o. Când au deschis frontierele românii s-au precipitat în masă. Mulţi dintre noi fură şi atât. Eu nu (pescuieşte din nou în fusta ei zdrenţuită şi descusută şi arată documentul de identitate – n.r.). Vedeţi? Sunt chiar eu. Eu nu mint şi nu fur. Eu iubesc Italia: nu Franţa, nu vă rog, nu Germania. Ci Italia”.
Citește și:
Indignare la Madrid: Suporterii olandezi umilesc mai multe cerșetoare din România