Maria Cristiana Tudose
Nu am mai ajuns prin țară de trei ani, deși în tot acest timp m-am tot gândit la momentul în care mă voi reîntoarce, evident doar în vizită. Acum trei săptămâni am plecat către România și ce urmează este un scurt update, mai pe limba noastră actualizare. Dacă plecați în România, pregătiți-vă dicționarul de engleză, suntem atât de integrați încât vorbim jumătate română și jumătate orice altceva!
Ce am lăsat și ce am găsit! Am lăsat o țară săracă, am găsit o țară în genunchi, o țară împărțită în două bucăți, două tabere: cei care lucrează în birouri și cei care pun pepeni, cei care stau la terase scumpe și cei care abia au cu ce cumpăra un corn sau o pungă de semințe.
În călătoria mea mi-am petrecut câteva zile prin Capitală, pentru că sunt în Italia de zece ani și n-am avut șansa minunată de a realiza că… avem atâtea locuri de vizitat, monumente frumoase care merită puse în valoare pe care le ascundem și nu le prețuim. A fost bine, dar nu pot spune că m-a dat pe spate. Am plecat către Ploiești, orașul meu natal, iar după câteva zile m-am îndreptate către un sat din Ialomița. Probabil nu te interesează călătoria sau concediul meu, dar imediat ajung la concluzie.
La țară, unde mă lăsau ai mei să-mi petrec verile și totul părea o tortură, a fost ca o trezire la realitate. Știți ce am văzut? Oameni care muncesc! Oameni care muncesc în adevăratul sens al cuvântului, cu pământ sub unghii, ascunși după o șapcă albă care nu e prea bună pentru că se murdărește repede, cu ochi obosiți și preocupați pentru ziua de mâine și plătiți mizerabil! Mama întotdeauna mi-a spus că la țară întotdeauna găsești ceva de mâncare, atâta timp cât poți mișca mâinile și picioarele.
M-am întâlnit cu mulți oameni și le-am privit mâinile mult prea obosite, multe prea arse de soare, mult prea aspre. Greutățile vieții ne fac să devenim mai aspri, mai supărați, mai triști.
M-am plimbat pe străzi, m-am lovit de oameni triști, de oameni care mergeau pe stradă ca niște roboți; problema nu este mentalitatea, problema este teama zilei de mâine, mâine probabil poți pierde tot ce ai câștigat astăzi și poți rămâne cu nimic. Într-o zi trebuia să merg la un centru comercial; ajunsă în fața ușii, un domn a venit lângă mine și aștepta să trec. Am deschis ușa și l-am invitat să treacă înaintea mea. A ridicat privirea din pământ și mi-a zâmbit timid, spunându-mi „Mulțumesc”. Am citit uimirea din privirea lui, pentru că el trăiește într-o junglă, într-o stare de agitație și dezamăgire și parcă nu mai are așteptări, nu mai crede în umanitate și dragoste față de aproapele tău.
Tristețe pentru că ziua de mâine nu ascunde nimic cert, pentru că muncești și nu vezi un punct de sfârșit, pentru că banii sunt puțini, pentru că plătești taxe peste taxe, pentru că fiecare își caută propriul câștig și pentru că n-ai timp pentru a citi o carte, pentru a-ți hrăni pasiunile.
„Cel mai neplăcut sentiment este să te simți străin în țara ta…”
Nu vreau să fiu ipocrită, cel mai neplăcut sentiment este să te simți străin în țara ta. M-am simțit străină când am ajuns la primul ghișeu și am fost etichetată. Rareori am văzut zâmbete, majoritatea privirilor de care m-am lovit erau goale, triste și plictisite. Mulți m-au bruscat cu vorbele, parcă nu i-aș plăti pentru serviciile lor, parcă i-aș ține legați și i-aș obliga să-mi vorbească. Este frustrant să comunici cu oameni nepăsători sau pur și simplu plictisiți, te simți ca și cum ai bate la o ușă pentru a ajuta și nu-ți răspunde nimeni, deși toți te privesc din spatele unui geam și se miră de unde atâta bucurie de chipul tău. Este viața! N-are sens să ne obosim sufletul cu ură și invidie!
Cineva m-a întrebat: De ce îți place în Italia? Am să răspund sincer. În aceste săptămâni mi-a lipsit căldura oamenilor, mi-a lipsit educația și modul în care te tratează ca posibil client sau pur și simplu trecător pe stradă. Aici mă simt om, iubesc educația și oamenii bucuroși, care lucrează sau se bucură de viață cu zâmbetul pe buze și nu își revarsă frustrările asupra altora.
Îmi este dor de România autentică. Îmi e dor de oameni simpli și frumoși, cei care răspund unui zâmbet cu alt zâmbet sau cu o strângere de mână; îmi e dor de oameni modești, de mai puține terase și mai multe glume și amintiri; îmi e dor de bucurie și sinceritate, de o gașcă de prieteni ce se strânge seara, de un film și de oameni care mai îndrăznesc să viseze.
Fie vorba între noi, mergeți la bunici sau străbunici, mergeți la țară, unde puteți învăța ce înseamnă viața și munca, unde lucrurile mărunte sunt foarte importante, unde ziua este prea scurtă pentru a termina toate treburile, unde dimineața este prea rece și seara se lasă brusc, când tu încă trebuie să bagi lemne în foc sau abia ai terminat de spălat vasele într-un lighean vechi.
De același autor, blogul EU SUNT FEMEIE
Mai citește și:
Am vrut să fiu o femeie INDEPENDENTĂ. Să nu depind de un bărbat
De fiecare dată când mă întorc acasă, devin din nou copil
Nu există „nu pot”, nu există „nu se poate”
Pentru cei care judecă oamenii plecați în străinătate
Cine nu a întâlnit oameni falși? Trăim într-o junglă și în pericol sunt oamenii cu suflet bun
Eu decid, eu îmi cunosc mai bine viața