Eugen Vîlcu
Întâlnirea pe care preşedintele României a avut-o cu românii din nordul Italiei s-a dorit să fie, în primul rând, un puternic semnal – este a doua vizită, în decurs de câteva săptămâni, făcută de şeful statului în ţara din Uniunea Europeană cu cea mai mare densitate de cetăţeni români emigranţi, unde cota sa de popularitate încă sfidează statistici, din acest punct de vedere administraţia prezidenţială dorind, cu foarte mare probabilitate, să-şi consolideze poziţia de forţă şi să menţină „cald” electoratul.
Tocmai din acest motiv, organizatorii au căutat să facă o selecţie a invitaţilor pe criterii doar de ei cunoscute, însă -se pare – cam exagerate, astfel că, la final, pentru a umple sala a fost permis accesul şi celor care nu erau înscrişi pe liste, fiind făcute concesii chiar şi în ceea ce priveşte ţinuta impusă de protocol.
Preşedintele, sosit cu un mesaj-simbol de identificare cu diaspora, prin evocarea călătoriei cu avionul spre Italia, a găsit o sală aproape plină şi destul de pestriţă, unde, în spatele zidului de camere de luat vederi, printre zecile de telefoane ridicate spre a imortaliza momentul, se puteau cu uşurinţă distinge bisericuţele cu papioane tricolore, grupul preoţimii sau o doamnă cu un dosar mare şi verde.
După tradiţionala primire cu pâine şi sare şi salutul protocolar al primarului oraşului Milano, Giuliano Pisapia, în timpul intonării imnului de stat, Klaus Iohannis a observat cu siguranţă inutilitatea copiuţelor cu textul din „Deşteaptă-te române”, distribuite generos înainte de către un domn căruia nimeni nu-i ceruse acest lucru, marea majoritate a invitaţilor concentrându-şi atenţia între încercarea timidă de a bălmăji cele două strofe şi menţinerea în echilibru a telefonului cu care filmau ca la un soi de animal ciudat.
Undeva în dreapta, ambasadoarea Dana Constantinescu, pitită parcă în spatele lui Dan Mihalache, încerca din răsputeri să mimeze emoţia momentului deşi se vedea clar că nu aceasta era principala sa prioritate.
Discursul introductiv al consulului general George Gabriel Bologan, de altfel bine structurat, a fost uşor umbrit doar de atitudinea de şcolar cu trac aflat în faţa comisiei de examinare, deşi nu ar prea fi avut motive, organizarea evenimentului fiind excelentă.
Odată primit cuvântul, preşedintele s-a văzut în câteva rare situaţii întrerupt din sală, fapt ce a contrastat oarecum cu ideea sa de a „răspunde aşteptărilor într-un mod divers de cel consacrat în politica românească din ultimii 25 de ani”. Se vede că unii români din Italia sunt mai direcţi sau habar nu au de regulile impuse de o întâlnire la cel mai înalt nivel, se simte un uşor iz dâmboviţean la Milano.
Deşi ocolind cu abilitate romanţată o temă foarte importantă pentru „rotalieni” – retragerea ambasadorului de la Roma, propusă de însăşi domnia sa chiar a doua zi după câştigarea alegerilor, alocuţiunea şefului statului a fost bine primită, confirmându-se susţinerea pentru legea votului prin corespondenţă dar amintindu-se şi tema protecţiei pădurilor şi a mediului, semn că recentele proteste organizate în afara ţării au avut ecou.
„Mi-a plăcut, încă o dată, de Klaus Iohannis, pentru că a rezistat eroic acestui val de nesimţire, păstrându-şi zâmbetul”
Cu ce ocazie pe la noi, domnule Iohannis?
„Ce-ți doresc eu ție, dulce Milano”, Iohannis s-a inspirat din Eminescu și Marin Preda în discursul ținut în fața comunității
Preşedintele Iohannis s-a îndrăgostit de Italia: a doua vizită va fi la Milano şi Vatican, întâlnire cu românii din Nord
Iohannis şi Diaspora, s-a rupt lanţul de iubire: «Mai bine ocupă-te de românii de acasă»
Pe o scală de la unu la zece, momentul unui selfie cu familia prezidenţială a primit punctajul maxim. Klaus Iohannis a asistat calm la asaltul mulţimii şi la eforturile năduşite ale sepepiştilor de a-l proteja, probabil puţin contrariat de faptul că, odată ajuns lângă dânsul şi obţinută imaginea mult râvnită, românul nu se mai dă în ruptul capului dus de acolo.
Imediat ce s-a dat liber, omul a fost înconjurat de lume, chipuri necunoscute lui însă multe ştiute de diasporeni, i s-au oferit cărticele producţie proprie, papioane tricolore şi CDuri. Unii de bună credinţă, oameni dedicaţi comunităţii, mulţi mânaţi de oportunism, în căutarea unei iluzorii confirmări alături de preşedinte, dispuşi să-şi împartă ghionţi pe ascunse cu oricine le-ar fi stat în cale.
Faptul că scena nu era calibrată pentru o mulţime atât de mare sau elementarele reguli ale bunului simţ au devenit, ca prin minune, teorii absurde – un selfie cu preşedintele nu are preţ! Dosarul verde al doamnei nu a răzbit, se vede că nu avea suficientă susţinere.
Dar, cum tot răul are şi o parte pozitivă, nu au scăpat vigilenţei prezidenţiale – sunt sigur! – cei puţini care au urmărit îmbulzeala de pe margine, distrat-contrariaţi însă respectuoşi şi bine educaţi – probabil a simţit că aceştia erau cei cu care ar fi dorit în realitate să discute…
Cred că preşedintele Iohannis a venit la Milano cu o provocare – aceea de a reforma ţara şi mentalităţile ei – şi a plecat cu una în plus. A întâlnit aici o Românie mai mică, cu toate atributele sale, un bazar colorat de bune intenţii şi fripturism. Se aştepta la o comunitate europenizată, solidă şi sobră, care să-i înţeleagă mentalitatea nemţească şi pe care să se sprijine – a găsit un ghiveci ale căror iţe sunt foarte încurcate.
La pomu’ lăudat să nu te duci cu sacul…
