Tot mai mulţi străini, după ce au petrecut mai mulţi ani în Italia, decid să se repatrieze. Imigraţia inversă este un fenomen în rapidă expansiune în Italia. Il Fatto Quotidiano a analizat cifrele Istat şi a descoperit că primii care se întorc acasă sunt românii: peste 35.500 de repatrieri din 2008 până în 2012.
Pe locul al doilea şi al treilea, în clasamentul Istat cu privire la repatrieri, se află polonezii (cu 6.369 de plecări) şi marocanii (6.299).
„Am sosit la Roma în 2001 pentru că salariul era dublu – povesteşte Wioletta Rozczypala, de 42 de ani, din oraşul Siedlce, din nord-estul Poloniei. Am rămas timp de unsprezece ani, până în decembrie 2012. Eu şi soţul meu am înţeles că nu exista viitor pentru străini, nici pentru tineri. Avem un fiu de trei ani, şi pentru el ne-am întors înapoi.
Italia este foarte frumoasă însă lumea încă nu are încredere în străini, cred că pot lucra numai ca muncitori sau la curăţenie. Un amic medic a plecat, nu-şi găsea un post. Şi multe infirmiere. Eu m-am licenţiat în filologie poloneză. La Roma predam la ambasada ţării mele, soţul meu lucra ca zugrav. Firma pentru care lucra a falimentat apoi. Împreună aduceam acasă 2.500 de euro. La Siedlce am deschis un restaurant şi câştigăm 4.000. Când am timp lucrez ca traducătoare pentru întreprinzătorii italieni care investesc aici. Avem o casă în proprietate şi urmează să o cumpărăm pe a doua”.
Ceea ce a speriat-o cel mai mult în Italia este „piaţa neagră a închirierilor şi din întreprinderi – explică. În Polonia dacă nu plăteşti taxele, după o lună te descoperă„.
Nordin Baqili are 35 de ani, a venit în Italia când avea 8, şi din ianuarie 2014 trăieşte în apropiere de Casablanca. „Italia este ţara mea – afirmă. Încă am rezidenţa la Pinerolo, provincia Torino, casa e acolo. Dar nu mai puteam continua. Timp de 15 ani am avut o tâmplărie cu trei angajaţi. A trebuit să închid pentru că clienţii erau în întârziere cu plăţile, băncile îţi dau greu credit şi taxele te strivesc”.
A plecat de unul singur, lăsându-şi părinţii, fraţii şi verişorii în Italia. Acum locuieşte în casa familiei din Maroc şi învaţă araba. „Într-un an m-am căsătorit, am avut un copil şi am găsit de lucru ca subordonat la o tâmplărie. Planul e să deschid într-un an o societate a mea, pentru că aici sunt multe stimulente, să-mi duc soţia şi copilul la Pinerolo, fiindcă calitatea vieţii e mai bună la voi. Şi eu voi face naveta la Casablanca”.
Odată era invers: imigranţii făceau avere în Italia şi aveau familia în ţara de origine.
Chen Renzong, de 27 de ani, lucrează la Shenzen, în zona meridională a Republicii Populare Chineze, pentru o firmă italiană care se ocupă de conducte marine pentru extragerea petrolului. Se mutase la Ascoli Piceno când avea 10 ani, apoi a frecventat Facultatea de Inginerie Mecanică de la Politehnica din Milano. „Mama a fost prima care a venit în Italia şi care a plecat de aici în 2009. Ea şi tatăl meu aveau o fabrică de blugi, dar apoi a devenit tot mai dificil să facă afaceri. Au deschis una lângă Qingtian, pe coasta orientală, exportând blugi pentru coreeni”.
Lui Chen îi lipsesc dealurile din Ascoli. „Simt că am două case, dar China abia o cunosc”.
Nadia are un fiu care luptă pe frontul oriental al Ucrainei. Un altul care are un magazin lângă Liov, în partea occidentală, unde s-a întors să trăiască şi ea din 2012. „Am ajuns la Napoli în 2002 cu un autocar turistic. M-am prefăcut că sunt în vacanţă dar de fapt voiam să rămân în Italia. Trebuia să-mi ajut familia.
În Ucraina lucram într-un laborator de analize la un spital, soţul meu era farmacist, dar credeţi-mă, făceam foamea”.
După şase luni la Napoli, Nadia s-a mutat la Mantova. „Mereu am lucrat ca îngrijitoare, am schimbat patru familii, pentru 800 de euro pe lună. Timp de 12 ani mi-am văzut soţul şi copiii o dată pe an. Cu banii pe care îi trimiteam unul dintre ei şi-a luat un apartament. Astăzi am grijă de cei trei nepoţei ai mei”. A rămas în relaţii optime cu italienii. „Mă sună deseori, mă întreabă dacă am nevoie de o mână de ajutor”.
