În urmă cu câteva săptămâni am postat pe pagina mea un mesaj al unui nou partid politic, Partidul Diaspora Română. Mesajul a fost apoi publicat în Gazeta Românească şi în alte ziare din România. Bineînţeles că de atunci încoace au început să circule zvonurile privitoare la apartenenţa mea la acest nou partid. Motivele pentru care până acuma nu am dat lămuriri privitoare la acest subiect au fost de ordin tehnic şi strategic. Iată în câteva cuvinte istoria acestui partid.
Imediat după alegerile din 2014 am înţeles că Diaspora are nevoie de politicieni care să o reprezinte, dar care să aibă rădăcinile împlântate direct în Diaspora şi nu în partidele politice din România. Motivele sunt sub ochii tuturor şi nu cred că mai este nevoie să le enumăr. Fuseseră deja două sau trei încercări în acest sens, dar au eşuat imediat după înfiinţare. Probabil 99% dintre românii din Diaspora nici nu au auzit de numele acestor partide. De ce au eşuat? Iată, în jurul răspunsului la această întrebare am început să muncesc la realizarea unui nou proiect politic care să-i aibă ca protagonişti pe românii din Diaspora cu dorinţele şi problemele lor. Ideea centrală a proiectului meu este convingerea că România, pentru a ieşi din criza în care se găseşte, trebuie înainte de toate să creeze condiţiile necesare pentru reîntoarcerea acasă a românilor care doresc acest lucru.
Punerea pe hârtie a proiectului nu a fost o problemă pentru mine, este o muncă cu care sunt obişnuit, dar ştiam din start că punerea acestuia în practică va fi mult mai anevoioasă, mai ales că nu aveam experienţă în acest domeniu şi nici resursele economice necesare. Şi aşa s-a şi întâmplat. Dificultăţile pe care le-am întâmpinat m-au determinat la un moment dat să renunţ, mai ales că între timp situaţia politică din România şi implicit din Diaspora era tot mai mult supusă unei manipulări ordinare care îmi producea doar dezgust.
Despre Diaspora română nu s-a putut spune niciodată că a fost unită, iar atunci când cineva a încercat acest lucru, fie şi numai la nivel de asociaţii, partidele din România au avut grijă ca acest lucru să nu se întâmple. De ce? Pentru că Diaspora demonstrase deja în câteva rânduri că atunci când acţionează cât de cât unitar, poate schimba soarta politică a României. Ori aşa ceva pentru partidele din România este inadmisibil.
Dovada stă şi acest aşa-zis miting al Diasporei din 10 august, care numai al Diasporei nu a fost, întrucât din cei aproximativ 50 000, sau fie şi 100 000 de participanţi adunaţi în Piaţa Victoriei, românii cu adevărat din Diaspora probabil nu au depăşit 1000 de persoane. Acest lucru s-a datorat în primul rând lehamitei pe care românii din Diaspora o au faţă de politica din România, iar în al doilea rând limbajului abject şi violent pe care cei câţiva aşa-zişi organizatori (pentru că doar câţiva erau) l-au avut la adresa unei părţi a societăţii româneşti, formată mai ales din bătrâni, care, până la urmă, puteau fi chiar părinţii noştri, ai celor din Diaspora.
Cum spuneam, dificultăţile punerii în practică a noului proiect politic m-au determinat să renunţ. În această fază a apărut Constantin Ciprian Manoliu, pe care îl cunoşteam de multă vreme, întrucât fusese o persoană foarte activă în viaţa socială, economică şi politică a Diasporei, mai ales a celei din Italia. Am descoperit că şi el încerca să dea viaţă unui nou partid politic, mai mult, ajunsese deja la stadiul când noul partid trebuia doar înscris în registrul partidelor de la Bucureşti. Însă dificultăţile şi temerile întâmpinate de mine l-au făcut şi pe el să renunţe. Că ideile noastre politice aveau un numitor comun ştiam deja din convorbirile noastre anterioare, astfel că atunci când mi-a propus să ne unim forţele nu puteam să răspund decât afirmativ.
Faptul că fusese la un moment dat preşedintele filialei PSD din Italia nu reprezenta o problemă pentru mine. De-a lungul anilor i-am cunoscut, cred, aproape pe toţi preşedinţii filialelor din Italia a tuturor partidelor din România. Majoritatea erau oameni care credeau că pot face ceva pentru Diaspora din poziţia pe care o aveau în cadrul PDL, sau PNL, sau PSD, sau PMP, sau pur şi simplu voiau să facă o carieră politică. Toţi au înţeles până la urmă că erau folosiţi doar în scopuri electorale. Nu-mi aduc aminte de vreun preşedinte al unei filiale de partid din Diaspora care să fi intrat în Parlament. Nici măcar nu erau puşi pe listele electorale.
Întrucât partidul la care lucra el era deja în fază de înscriere, am convenit să rescriem doar statutul şi programul politic, astfel încât toate ideile din proiectul meu să se regăsească şi în acest nou partid. Aşa a luat fiinţă Partidul Diaspora Romană.
În aceste zile lucrăm la procedura de înscriere a PDR în Registrul Partidelor din România. Între timp muncim la strângerea de noi adeziuni și pregătim înfiinţarea organizațiilor locale PDR în Europa și în Țară.
Ideile şi programul partidului nostru vă vor fi prezentate prin toate mijloacele posibile, inclusiv întâlnirile directe. Astfel, la sfârşitul lunii septembrie vom organiza o primă întâlnire de prezentare a platformei program și a obiectivelor politice ale PDR la Milano.
Viorel Boldiş