Diana Bradea, fetiţa mea de 20 de ani, o să vă spună cum este viaţă unui copil rămas în România, în timp ce părinţii au fost plecaţi la muncă în străinătate.
Nu este deloc uşoară viaţa unei familii de genul acesta, unde unul sau ambii părinţi sunt plecaţi departe mai mult de jumătate din viaţă copilului. E trist să nu-ţi vezi copilul crescând, să nu-ţi cânte cântecele şi să nu-ţi spună poezii învăţate la grădiniţă şi la şcoală, să nu-i pupi şi să nu-i pansezi genunchii şi coatele julite, să nu-l mângâi şi să nu-i spui noapte bună….şi multe altele. Sunt lucruri simple, atât de mărunte şi neînsemnate pentru mulţi, dar care, de fapt, contează atât de mult!
Eu am păstrat primii dinţişori ai copiilor, le-am făcut poze şi le-am trimis soţului. Am făcut poze la julituri, la serbările de sfârşit de an, la aniversările copiilor. Doar poze a văzut soţul meu mulţi ani… E greu să creşti fără tată, să-l auzi doar la telefon, sau de când cu internetul (trăiască Skype), vorbeam zilnic pe net.
Cel mai bine este să vă povestească Diana, sunt cuvintele ei, eu nu am intervenit cu nimic. Doar am citit şi am plâns….
Cum e viaţa unui copil-adolescent care are părinţii plecaţi afară? Cum a fost copilăria ta fără tată, adolescentă fără mama şi tată?
«Majoritatea cunoscuţilor mei îşi doresc să aibă părinţii plecaţi afară sau măcar să stea singuri. Dacă ar şti cum este de fapt să trăieşti cu părinţii departe, şi-ar retrage aceste cuvinte. Având în vedere că am nişte părinţi extraordinari, cu care mă înţeleg foarte bine şi avem o legătură strânsă, pentru mine a fost un calvar să nu îi am lângă mine.
Îmi iubesc enorm de mult părinţii chiar, dacă ne mai certăm uneori, este inevitabil. Când eram mică, era doar tatăl meu plecat, venea în ţară doar vara sau iarna, când avea concediu.
Majoritatea copiilor plecau în excursii şi tabere cu şcoala, eu nu am vrut niciodată să mă duc undeva cu şcoală, pentru că asta ar fi însemnat să nu-l mai văd pe tata.
Când venea, nu dormeam noaptea de emoţie şi de bucurie că vine acasă şi că vom fi din nou împreună, chiar dacă era vorba despre o săptămână. Când era pe drum, stăteam cu harta în faţă şi urmăream mereu să văd cât de aproape este de casă, cât timp mai aveam de aşteptat până să-mi îmbrăţişez tatăl. Evident, nu rezistăm să rămân trează până la venirea lui, dar eu mereu îmi doream să nu dorm până nu ajunge acasă.
La vârstă de 14 ani am fost şi eu pentru prima dată în Italia, împreună cu mama şi fratele meu. Am fost fascinată de ceea ce am văzut acolo, dar în final am fost extrem de tristă, pentru că fratele meu a rămas să muncească cu tata, eu rămânând doar cu mama.
Timp de 2 ani, mama le-a ţinut tatei şi fratelui meu locul, până s-a decis să plece la ei şi am rămas singură. Ea nu a vrut să plece, dar eu am insistat să se ducă la tata şi i-am promis că voi fi bine acasă, că o aveam pe bunica aproape, la fel şi pe fraţii mamei.
Cu inima ruptă în bucăţi, am încercat să fiu puternică, să-mi ţin capul sus şi să zâmbesc, chiar dacă îmi era extrem de greu fără familia mea. Locuiam cu bunica şi sora mamei, dar eu mereu mă simţeam singură, când mă întorceam de la şcoală mă închideam în cameră şi plângeam de dorul părinţilor şi fratelui meu. »
Cum de nu ai luat-o pe căi greşite? Ce te-a motivat?
«Este foarte greu să vezi oamenii pe care îi admiri şi iubeşti cel mai mult şi fratele pe care-l iubeşti enorm, doar 2 luni pe an, dar cu timpul am înţeles că nici pentru ei nu este uşor să fie acolo şi am încercat să fiu puternică în primul rând pentru ei, să nu-şi facă griji pentru mine.
Cum un părinte se gândeşte mai întâi la copil, aşa şi eu mă gândeam mai întâi la părinţii mei. Chiar dacă am suferit enorm din cauza lipsei lor, mi-am dat mereu silinţa să îi fac mândri de mine, nu voiam să îi dezamăgesc, având în vedere că ei se aflau în Italia pentru a-mi asigura mie un viitor cât mai bun. Dragostea şi respectul pentru părinţii mei m-au motivat în tot acest timp să rămân pe drumul cel bun.»
Ce ai avut în plus sau minus faţă de alţi copii care au crescut alături de ambii părinţi?
«Nu ştiu cum este să creşti alături de ambii părinţi. Aveam doar 7 ani când a plecat tata pentru prima dată în străinătate. Eu am simţit lipsa părinţilor mei enorm de mult, nu cred că dacă nu ar fi fost plecaţi mi-ar fi lipsit ceva din ce am avut în tot acest timp.
Când am intrat la liceu m-am gândit să fac şcoala în Italia, să fim cu toţii împreună, dar până la urmă am spus că cel mai bine rămân acasă să fac şcoală. Într-un fel, faptul că am crescut cu familia departe m-a făcut mai puternică, m-am maturizat altfel, am învăţat să îmi apreciez mult mai mult părinţii. Acum privesc lucrurile în alt fel, am văzut că viaţă nu este uşoară şi sunt foarte motivată să muncesc cât mai mult să-mi asigur un viitor cât mai bun mie şi viitoarei mele familii.»
Dacă ai putea, ce ai schimbă din trecut?
«Dacă aş avea şansa să schimb ceva din trecut, aş vrea să petrec mai mult timp împreună cu părinţii mei. Încă de mică am învăţat că viaţa nu este uşoară şi că trebuie să facem sacrificii pentru cei dragi, ceea ce este o bună lecţie de viaţă. Am învăţat din acţiunile părinţilor mei şi încă învăţ, nu mă voi da bătută până nu îmi voi asigura un viitor cât mai bun.
Mama m-a învăţat să fiu independentă, m-a sfătuit, dar mi-a lăsat libertatea să-mi fac propriile alegeri. Întotdeauna am avut libertate, dar am fost învăţată cum să profit de această libertate în mod benefic, să nu-mi bat joc de nimic şi de nimeni.»
Ce sfat dai altor copii ca tine, cu părinţii plecaţi? Ce sfat ai da părinţilor care pleacă şi lasă copiii acasă?
«Îi sfătuiesc pe toţi copiii să-şi aprecieze şi să-şi respecte părinţii, fie că îi au aproape sau nu, pentru că fac foarte multe sacrificii pentru a oferi un viitor mai bun copiilor lor. Chiar dacă mulţi copii suferă că nu au părinţii lângă ei, ei pot învaţă din greşelile părinţilor şi vor privi altfel lucrurile. Nu pot să spun mai multe, nu toate cazurile sunt fericite.»
Despre şcoală, despre prezent şi viitor…?
«Niciodată nu am văzut şcoala că pe o obligaţie, dar nici nu m-am omorât cu învăţatul, ce-i drept. Cu toate acestea, am avut rezultate bune. Am ales să fac liceul de artă, astfel că a fost mai mult o plăcere pentru mine. Nu am fost prima din clasă, dar m-am menţinut printre primii şi am reuşit să-mi fac părinţii extrem de mândri când am terminat liceul cu media 9.24. La absolvire, unii colegi erau cu părinţii.
E o mândrie să fii în sală şi să-ţi vezi copilul pe scenă, îmbrăcat în robă de absolvent, cu toca pe cap, mai ales să fie şi premiant. Eu am luat prima menţiune, dar părinţii mei nu s-au putut bucura de moment. La scurt timp după absolvire a venit ziua tatălui meu.
Ca în fiecare an, îi trimit în pachet câte un cadou, ceva de suflet, în general cadouri făcute de mine cu multă dragoste.
Când a ajuns pachetul, vorbeam cu părinţii mei pe Skype. I-am spus tatei să deschidă cu grijă pachetul. Era vorbăreţ până să îl deschidă, râdea, dar dintr-o dată a amuţit, şi o auzeam pe mama că plânge. Cadoul era toca mea de absolvent.
În ceea ce priveşte facultatea, vreau să merg tot pe artă. M-am gândit să fac facultatea în Italia, pentru a fi cu familia mea, dar facultăţile care m-au încântat erau foarte departe şi am spus că cel mai bine fac facultatea în România.
Pentru a mai recupera din timpul pe care nu l-am petrecut cu familia, după ce am luat bacul m-am dus la ei un an, pentru că nu mai rezistăm să stau fără ei. Timpul petrecut în Italia mi-a prins extrem de bine, m-am bucurat că în sfârşit am fost din nou o familie unită, am fost toţi patru.
Am şi muncit o perioadă, am strâns câţiva bani, dar am şi descoperit pe ce vreau să mă axez în viitor: legătorie manuală. Iniţial, intenţia mea a fost să îmi fac 2 caiete de schiţe pe care să desenez, dar mi-a plăcut foarte mult să le realizez aşa că m-am gândit că poate fi o sursă de venit.
O parte din banii pe care i-am adunat cât am muncit i-am investit în materiale şi unelte, astfel că acum am o mică afacere în devenire.
Nu am vrut să mă ajute părinţii cu bani, vreau să fac eu totul, prin puterile mele. Întoarsă în ţară, fac agende, albume foto, cărţi de oaspeţi, etc., totul manual, unicate, cu tehnici deosebite de învechire … În permanență mă documentez, caut idei noi pe care să le pun în aplicare treptat, în funcţie de cum îmi permit. Momentan experimentez, caut modele noi, am făcut pentru prieteni, foşti colegi şi profesori. Visul meu este să dezvolt această mică afacere.»
Creațiile Dianei pot fi văzute la http://handmadebybdm.blogspot.ro
Gina Bradea
De același autor, blogul POFTA-BUNA
”Poftă bună” – blogul culinar al unei românce din Italia, succes de proporții
Mai citește și:
Otilia Ţigănaş, scriitor şi medic online pentru diaspora. ”Oamenii mă caută şi au încredere în mine”
Despre amanţi şi oameni singuri de sărbători. Interviu cu Corina Ozon, autoarea bestseller-ului „Zilele amanţilor”
Destinul dulce al Tatianei Vieru. «Am plecat după noroc în ţări străine»
