Valentin Preda are 34 de ani, este originar din Drăgăşani, judeţul Vâlcea şi se află în Italia din octombrie 2000. Este singurul român care a fost selecţionat şi a participat la ”Gioco del Ponte”, o manifestare veche, care se desfăşoară în fiecare an la sfârşitul lunii iunie. Evenimentul este pregătit de către administraţia locală, rezidenţţi, cluburi sportive şi sute de firme din Pisa cu mare interes, fiind un simbol al localităţii pe de o parte, dar şi un mod bărbătesc, deosebit de onest de a câştiga supremaţia între cele două părţi ale localităţii toscane, despărţite de râul Arno: partea dinspre mare, denumită Mezzogiorno şi cea dinspre munte, denumită Tramontana.
“La început, din tribuna, visam să particip”
Azi, Valentin e considerat o piesă de bază în echipă. Din 2000, de când a asistat pentru prima oară la “Gioco del Ponte”, şi-a dorit din tot sufletul să intre în luptă. Până în 2003, atunci când a participat pentru prima dată, a vizionat jocul din tribună. Nu visa că va putea face vreodată parte din cei 20 care vor fi aclamaţi şi respectaţi tot anul. Mereu s-a considerat un luptător şi i-a plăcut sportul de forţă. ”Am practicat judo pentru şapte ani în România şi când am ajuns în Italia şi am reînceput antrenamentele, am fost dezamăgit datorită faptului că nu am avut permis de şedere şi nu puteam participa la competiţii. Nu mi s-a părut deloc satisfăcător, asta pentru că eu am un caracter de luptător, îmi place competiţia. ”Gioco del ponte” m-a atras mereu, din primii ani în care am participat ca spectator din tribune. L-am considerat un joc bărbătesc, de echipă, de răbdare şi inteligenţă. La început nici nu puteam să visez că voi ţine cupa deasupra capului de şapte ori.”
In timpul luptei
Sosit în Italia, a rămas “în stradă, împeună cu soţia”
Românul a trecut prin momente foarte dificile în primii trei ani la Pisa. Lipsa locului de muncă, a documentelor, a unei case i-au adus clipe de supărare şi deznădejde. Cu soţia sa alături de el încă de la început, au reuşit să treacă peste probleme şi în prezent au o fetiţă şi pot spune că s-au integrat perfect. ”Au fost momente deosebit de dificile, în care îmi pierdusem orice speranţă că pot continua viaţa în Italia. Am plecat din România, nu pentru că aveam o situaţie grea, ci pentru că vroiam o altă viaţă, nu monotonia care ţi-o dă o societate în cădere liberă. Vroiam să învăţ de la cei care au succes şi să devin eu o persoană realizată. Ajuns la Pisa, am stat mai bine de şase luni fără muncă, am muncit apoi în construcţii pe unde apucam, am rămas împreună cu soţia şi în stradă datorită unor împrejurări nefavorabile. Nu mi-e ruşine să spun că am apelat şi la Caritas. Aşa a fost să fie. Dar am răzbătut şi asta datorită unor persoane cu suflet mare şi a caracterului meu de luptător. Eram pe punctul de a mă întoarce acasă, dar nu s-a întâmplat aşa.”
Valentin cu echipa San Michele
“M-a măsurat în cap până în picioare şi mi-a spus că am şanse”
Valentin ne-a descris împrejurările care au favorizat intrarea sa în echipa cea mai valoroasă. ”În 2002 lucram în construcţii împreună cu o echipă mare de instalatori, electricieni, zidari, etc. Am auzit vorbindu-se despre joc iar unul dintre muncitori făcea parte dintr-o echipă. L-am întrebat dacă străinii au loc şi mi-a răspuns că din câte ştie această problemă nu mai există de puţin timp. S-a uitat la mine, m-a măsurat din cap până în picioare şi mi-a spus că unul ca mine ar avea şanse să fie selecţionat, referindu-se la faptul că la cei doi metri înălţime şi peste 130 de kg, fac impresie. Mi-a specificat însă că fără permis de şedere legal, nici nu se pune problema şi tocmai de aceea am amânat atunci să merg. Peste câteva luni însă,când am obţinut permisul, odată cu legea Bossi-Fini, m-am prezentat la sala de antrenament de la San Michele şi am început antrenamentele. De atunci nu m-am mai despărţit de echipă.”
Antrenamente săptămânale
Antrenamentele încep în luna ianuarie şi se desfăşoară cel puţin de două ori pe săptămână. Valentin ne-a declarat că foarte rar a lipsit şi a fost mereu serios, fapt care l-a propulsat şi la transformat în ”om de bază”. Concurenţa este foarte mare şi pentru a putea să ajungi în echipa de 20 din ziua luptei, trebuie să dovedeşti că meriţi. Iată în ce constă antrenamentele: ”Se bazează pe forţă, concentrare şi inteligenţă” povesteşte Valentin. ”Ridicăm sute mii de kilograme. Ţi se pune pe umeri o halteră de peste 300 de kg şi toţi văd câte minute poţi să o ţii pe umeri. Sau împingi greutăţi pe un sistem special construit, adăugând kg în funcţie de cât poţi duce. Recordul la sală e de 665 de kg, al meu persoanal e de 589. Fac parte dintre primii, oricum. Concurenţa este acerbă, dar ce mi-a plăcut e că nu se ţine cont de profesie, rezidenţă, naţionalitate sau alte bazaconii. Vii la antrenamente, dovedeşti că eşti consecvent şi că eşti puternic, faci parte din echipa finală. Nu dovedeşti calităţile astea, trebuie să te mulţumeşti cu tribuna. Eu am înlocuit patru membri vechi până acum.”
Impreuna cu capitanul echipei
Petreceri exclusive între “fraţii de echipă”
Relaţia cu colegii de echipă este extraordinară şi se transmite şi în afara sălii de antrenamente sau a luptei propriuzise. ”Ne înţelegem ca fraţii, ne ajutăm cu munca, cu casa sau cu ce putem fiecare. Mergem împreună la petreceri, la sărbători, la zile speciale şi nimic nu ne desparte. Avem şi petreceri exclusive, la care nu sunt invitate soţiile sau logodnicele, asta aşa, ca între noi bărbaţii. Ca replică şi ele se întâlnesc separat iar asta nu putem să contestăm. Ce să zic, e o atmosferă incredibilă şi e exact modul meu de a vedea relaţiile cu prietenii, de a mă integra în societate. Parcă şi viaţa mi s-a schimbat în bine de când sunt cu ei. Anul acesta, unul dintre colegii de echipă se retrage, după 30 de ani de activitate. Facem petrecere şi cam la toţi ne stă un nod în gât, dar asta e, trebuie să lase locul şi altor tineri.”
Sculpturi în lemn
Detaliile despre activitatea celor care participă la joc sunt multe şi au fost chiar subiectul unei cărţi.Din grupurile de luptători fac parte medici, poliţişti, avocaţi, oameni cu diferite profesiuni, de vârste diferit, cu ocupaţii sau hobbyuri diverse. Sunt persoane deosebit de sensibile, chiar dacă în luptă sau la antrenamente par nişte războinici. Valentin este unul dintre cei care demonstrează o sensibilitate deosebită prin modul de a se comporta, prin felul de a se integra şi chiar şi prin hobbyurile pe care le are. Iubeşte lemnul şi de câte ori are timp, face mici sculpturi sau aranjamente din lemn. ”îmi place lemnul, îmi place să-i găsesc noi înfăţişări, să-i dau o altă imagine sau chiar personalitate. Bucăţi de lemne, ramuri de copac sau diferite scoarţe le adun şi încerc sa le dau o înfăţişare noup, sculptându-le sau colorându-le cu diferite substanţei. Am în casă destule asemenea mici sculpturi.Le ţin pentru mine, nu am de gând să le vând sau să am din asta un avantaj material.”
Pentru anul viitor, Valentin ne-a invitat din nou, sperând ca Tramontana să câştige. În acest an, echipa sa, San Michele, a învins categoric cea mai bună echipă din Mezzogiorno, dar la scorul general a fost 4 la 2 şi pentru prima dată după 12 ani, ”cei dinspre munte” nu au mai ridicat cupa deasupra capului.
Citeste TOTUL despre GIOCO DEL PONTE
Andi Rădiu
