«Un arădean, cel mai respectat şi influent om din lume» (aradonline). «Românul care câştigă 1 mil $ pe an din sfaturile date liderilor lumii. I se spune MACHIAVELLI» (Realitatea). «Un român câştigă MILIOANE de dolari din sfaturile pe care le dă liderilor lumii» (RTV). Sunt câteva titluri din presa românească despre Edward Nicolae Luttwak, 73 de ani, renumitul politolog şi expert internaţional de strategie militară. Locuieşte la Maryland, în Statele Unite.
Iată cum îl descrie The Guardian: «Al Qaida tremură când îi aude numele, iar militanţii ISIS îl vor mort! Era un apropiat al lui Jimmy Carter şi un om pe care Regan l-a respectat. Bush le-a cerut generalilor americani să-l consulte înainte de declanşarea primul război din Irak. A planificat alături de aceştia strategia US Air Force de a bombarda forţe irakiene în Kuweit! Anual, zeci de lideri mondiali îl caută pentru a-i cere sfatul. Dalai Lama îl vizitează frecvent. Motto-ul său: să fii plătit de fiecare dată pentru munca prestată. Porecla sa: Machiavelli!»
S-a născut în 1942, la Arad, într-o familie de evrei. În noiembrie 1947 a părăsit România împreună cu familia. A crescut în Italia și Anglia, a lucrat la Londra, Paris și Ierusalim, iar în 1972 s-a mutat în Statele Unite.
Edward Luttwak este cunoscut pentru ideile sale politice inovatoare, sugerând, de exemplu, că încercările marilor puteri pentru a pune capăt războaielor regionale duce de fapt la apariţia unor conflicte de lungă durată: exemplu – Siria, Irak sau Afghanistan. Cartea sa „Coup d’État: A Practical Handbook” este folosită pe post de manual obligatoriu în nenumărate colegii și universități cu profil militar din lumea întreagă. A fost tradusă inclusiv în chineză, ebraică, japoneză sau turcă.
Anual, zeci de lideri influenţi sau oameni obişnuiţi vin pentru a-i cere cele mai ciudate sfaturi: preşedintele Mexicului l-a rugat să ofere o soluţie autorităţilor locale din capitala ţării pentru a scăpa de bandele de huligani şi cerşetori care îi sperie pe turişti. Primul ministrul al Kazahstanului a vrut să găsească o modalitate de a elimina etnicii ruși dintr-un oraș la granița de nord a ţării. Un guvern din Asia i-a solicitat sprijinul pentru a-i instrui pe membrii serviciilor de informații.
O companie de produse chimice din Italia l-a solicitat pentru a ajuta la soluţionarea unui proces legat de azbest cu o comunitate locală. Un grup de cetățeni din Tonga i-au cerut sfatul pentru a scăpa delfinii de braconierii japonezi. Review of Books Londra i-a solicitat o carte despre genocidul armean, în timp ce o femeie din Washington DC vrea să-l consulte într-un proces referitor la custodia copiilor ei. Şi toate acestea, potrivit lui Luttwak, sunt cererile pe care le-a primit doar în ultima vreme.
Premiat la Arad
Într-un interviu acordat în exclusivitate ziarului nostru în 2011, Edward Luttwak îşi exprima regretul că nu e tradus în româneşte. «La Milano am crescut într-o casă evreiască unde ascultam Maria Tănase! Îmi placea România muzica tradiţională ţărănească, folclorul. Tatei îi placea mult “Doina din Maramureş“. Niciuna din cărţile mele nu este tradusă în româneşte. Mi-aş dori să vin în România şi să-mi prezint cărţile traduse în româneşte.»
În 2014 a venit şi o mică recunoaştere din partea României. Edward Luttwak s-a aflat la Arad, împreună cu soţia sa Dalya, după 30 de ani de la ultima vizită în oraşul natal. Consiliul Judeţean i-a conferit „Distincţia judeţului Arad” – cel mai înalt titlu pe care îl acordă judeţul. Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” din Arad i-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa, iar Centrul de Studii Iudaice din cadrul UVVG le-a oferit soţilor Luttwak Diploma „Prieten al Centrului de Studii Iudaice”.
Cu aceste ocazii, Edward Nicolae Luttwak a vorbit cu emoţie despre Arad: „Familia mea a fost mereu fericită în Arad. Chiar dacă am fost născut în mijlocul celui de-al Doilea Război Mondial, nu au existat poveşti tragice în familia mea. Am fost în siguranță aici, deoarece Aradul era un oraș multicultural de succes, unde oamenii se ajutau între ei. Acesta este Aradul în care am locuit și pe care mi-l amintesc. În călătoriile mele, în lume, sunt întrebat adesea de ce vorbesc românește și răspund: «Eu sunt din Arad». Întotdeauna mă gândesc la Arad într-un mod pozitiv. Sunt foarte fericit că m-am întors aici. Este o satisfacție să văd că orașul s-a dezvoltat, s-a modernizat.”
«Italia mea»
Edward Luttwak are legături foarte strânse cu Italia, deşi a plecat de aici în urmă cu peste 50 de ani. Într-un interviu acordat cotidianului „Il Giornale” la începutul acestui an, el afirmă: «Când vorbesc de Italia nu pot fi obiectiv. Am legături prea puternice. Dacă se întâmplă ceva rău în Norvegia, nu mă priveşte, nu-mi pasă. Dar dacă văd că în Italia lucrurile nu merg, atunci nu, atunci mă supăr».
În interviu, Edward Luttwak povesteşte anii petrecuţi în Italia, unde se simte ca acasă.
«Italia nu-mi este indiferentă. Acum trăiesc la Washington, şi aici mă simt acasă. Dar mă simt acasă şi la Palermo, unde merg deseori şi unde am amici foarte dragi. Acolo mi-am petrecut poate anii cei mai frumoşi ai vieţii, în timp ce nu am reuşit niciodată să mă simt acasă la Milano, unde am petrecut o perioadă dificilă».
Legăturile Dvs. cu Italia unde se nasc?
«La Palermo am sosit la finele anilor ’40, să fi avut şase sau şapte ani, în oraş am făcut aproape toată şcoala elementară. Apoi la Milano am făcut clasa a cincea, dar a fost un dezastru».
Şi în Sicilia cum aţi ajuns?
«Este o poveste lungă. Familia mea trăia în Banat, o regiune din nord-vestul României. Era un amestec de oameni, limbi şi religii: erau români, nemţi, unguri, sârbi. Câte puţin din fiecare: catolici, protestanţi şi evrei. Era o societate atât de multinaţională încât a reuşit să sfideze regulile Europei din al doilea război mondial. Conducătorii diferitelor comunităţi s-au pus de acord pentru a se respecta şi evita orice persecuţie. Mai mult, Arad, oraşul în care m-am născut, este unicul loc în care numărul evreilor dimpotrivă a crescut: în 1939 erau 9.000, în ’45 au ajuns la 14.000».
Şi în acel amestec Dvs. ce limbă vorbeaţi?
«Cu părinţii vorbeam în franceză, însă atunci limba literară a unei familii a burgheziei bune era germana. Cărţile şi revistele pe care le găseam în biblioteca noastră soseau de la Viena şi Berlin. Apoi bineînţeles erau româna şi maghiara. Şi pentru noi ebraica. Familia mea nu a fost niciodată deosebit de practicantă, mergeam la sinagogă la sărbătorile cele mai importante. Însă părinţii mei au încercat mereu să ne transmită tradiţia familială. Când ne-am mutat la Palermo, unde nu era urmă de profesori de ebraică, tata ne preda personal».
Însă după nazişti în România a sosit Armata Roşie.
«Da, tatăl meu era un comerciant şi era mereu în alertă. Însă o vreme s-a descurcat, mai ales că la Bucureşti la început încă era regele. Apoi, în noiembrie 1947, a aflat că comuniştii erau gata să preia puterea printr-o lovitură de stat. A găsit o navă de croazieră, poate unica din întreaga Românie, care urma să plece. În grabă ne-am îmbarcat. De atunci într-o săptămână frontierele au fost închise şi au rămas închise timp de 40 de ani. Gândiţi-vă dacă am fi întârziat…».
Şi apoi Italia…
«În acea perioadă era imposibil să debarci în Palestina, era interzis de ocupanţii britanici. Din acest motiv am ajuns la Napoli. Stăteam la Hotel Santa Lucia, în plin centru. Apoi tatăl meu a decis să mute familia la Palermo».
Cum oare?
«Ştiu, pentru un italian de acum e de neînţeles. Însă atunci Palermo era un oraş splendid. Elegant, cu o viaţă culturală bogată, un teatru de Operă important, muzicieni precum violonistul Yehudi Menuhin care erau de-ai casei. Aristocraţia era internaţională şi cosmopolită, ai mei se ducea la cină la Tomasi di Lampedusa. În plus era oraşul cel mai locuibil al Europei: pe atunci la Londra încă era raţionalizarea de război, Milano era tot bombardat».
Cum v-aţi simţit?
«Ca într-un fel de paradis. Tatăl meu a început să exporte portocale şi a făcut bani frumoşi. Eu mă bucuram de Mondello pe timpul lungilor veri siciliene. Dar totul a luat sfârşit când tatălui meu i-a venit morbida pasiune a industriei».
Adică?
«Era un om foarte atent la noile tehnologii. A decis să se concentreze pe materialele plastice, care luau naştere atunci, şi a crezut că locul în care putea avea succes era Milano. Astfel ne-am mutat. Oraşul era în plină dezvoltare economică. Nu a reuşit să găsească nici măcar o magazie pentru maşinăriile sale. A trebuit să o construiască, pe via Garian, în zona Washington. Şi lucrurile au mers bine, după prima magazie a construit alta în apropiere de intrarea pe autostrada către Torino, apoi o alta la Brescello».
Şi dumneavoastră?
«Mie mi-au mers foarte prost lucrurile. Am fost respins de două ori la rând în a cincea cu zero la purtare. Îmi pierdusem prietenii şi mă luam la bătaie cu ceilalţi copii care îşi băteau joc de mine fiindcă veneam din Sicilia. Şi părinţii mei au sfârşit prin a mă trimite în străinătate, la o şcoală de lângă Oxford. Acolo însă nu am avut probleme: nu vorbeam un cuvânt în engleză, însă acest lucru este în mod evident mai puţin grav decât să vorbeşti cu accent palermitan la Milano. Apoi copiii cu care mă băteam nu se duceau să pârască la învăţătoare cum se întâmpla la voi. De atunci încolo am studiat mereu în Marea Britanie».
Şi relaţia Dvs. cu Italia?
«La Milano aveam familia: tatăl meu a murit în 1968, la 58 de ani. Încă e îngropat acolo. După câţiva ani mama mea s-a mutat în Israel şi cei trei fraţi ai mei s-au împrăştiat şi ei prin lume».
În Israel aţi locuit şi Dvs…
«Da, în timp ce încă eram în Anglia am primit o educaţie militară în ceea ce numeau Territorial Army. Astfel în 1967, cu puţin înainte de Războiul de Şase Zile, m-am înrolat voluntar în armata israeliană. În timp ce Moshe Dayan intra în Ierusalim, eu eram pe frontul Galileei, în zona Golanului. Apoi mi-am început cariera profesională».
Şi ce diferenţe vedeţi între Italia de astăzi şi cea de când eraţi copil?
«Italia anilor ’50 era o ţară a unei sărăcii brutale, dar unde toţi lucrau şi toţi voiau să-şi îmbunătăţească situaţia. Astăzi, când văd cifrele şomajului tinerilor şi văd câţi extracomunitari sunt în jur pentru a face muncile pe care niciun italian nu mai vrea să le facă, cred că e ceva care nu funcţionează. Chiar dacă apoi adevărata problemă a Italiei a alta».
Anume?
«Există un deficit de libertate personală. Văd multă lume normală care ar dori să facă lucruri normale însă e ameninţată de un stat care nu-şi respectă obligaţiile, care nu face ceea ce ar trebui, şi care e chiar invaziv, periculos pentru cetăţeni, cu Procuraturi şi judecători care aparţin aceleiaşi clici şi pot arunca în puşcărie cetăţenii fără probe. Îţi fac un frumos proces şi după zece ani îţi spun că nici măcar nu trebuia să înceapă. Uitaţi-vă la ce i s-a întâmplat amicului meu Calogero Mannino».
La ce vă referiţi?
«Vorbesc despre toate neadevărurile care i s-au pus pe umeri prin ancheta privind relaţiile stat-mafie. Pur şi simplu a fost persecutat. Apoi judecătorii îl achită şi procurorul spune că îi va face un alt proces fără a aştepta măcar motivarea sentinţei. Şi nu mi se pare să fi intervenit CSM. În Italia cetăţeanul este fără protecţie» (…).
The Guardian vorbeşte despre ultimul Dvs. hobby: o fermă mare cât o regiune pe care aţi cumpărat-o în Bolivia.
«Da, la graniţa cu Brazilia. E un pic de junglă şi un pic de prerie. Uneori câştigăm ceva bani, uneori pierdem. Obiectivul este de a proteja şi din punct de vedere ecologic zona şi acest lucru ne reuşeşte. Gândiţi-vă că sunt şase mii de hectare şi avem trei mii de vaci. Media este de o vacă la fiecare 2 hectare. În Italia o fermă agricolă normală are circa o sută de vaci la două hectare. E ceva diferenţă, nu?».
(sursa: Il Giornale)