Un român a dăruit un pian refugiaților de la Roma. Nu se întâmplă în fiecare zi. Povestea lui Alin Costache, fotograf român, este impresionantă. Il Messaggero a rezumat povestea cu titlul «La storia di Alin il fotografo dal cuore d’oro».
Totul a început la gara Tiburtina, transformată peste noapte în centru de primire pentru imigranți. Protagoniști sunt un băiat eritreean, pasionat de muzică, care a sosit în Italia cu o barcă și un tânăr român de 22 de ani care de opt trăiește în Italia și spune povești prin intermediul fotografiei. Au aproximativ aceeași vârstă. Vorbesc o engleză aproximativă, dar se înțeleg. Poveștile lor se întrepătrund datorită unui autobuz întârziat și a unui pian lăsat la dispoziția călătorilor în tranzit.
Alin Costache nu își mai amintește acum numele băiatului din Eritrea. ”Nu am fost niciodată bun la nume”, povestește. Și poate acest lucru adaugă și mai multă frumusețe poveștii întâlnirii lor și lucrurilor derivate din aceasta. Fiindcă băiatul eritreean devine simbolul mulților refugiați care, pe timpul verii calde care tocmai s-a încheiat, s-au oprit la Tiburtina și au găsit – și încă găsesc – găzduire în taberele amenajate și la Centrul Baobab de pe via Cupa.
Ca mulți alții a sosit de pe un meleag îndepărtat, traversând deșertul, așteptând pe coastele libiene o barcă care să-l ducă în Europa. Pe acele plaje i-a fost luat totul. Chiar și textele cântecelor pe care le-a scris. ”Dar nu face nimic – i-a explicat lui Alin – pentru că le am pe toate în minte. Și de acolo nimeni nu mi le poate fura”.
Poveștile persoanelor obișnuite
Alin l-a fotografiat, fiindcă aceasta este meseria sa dar și modul său de a povesti lumea și pe el însuși. ”Merg prin Italia fotografiind familii. Îmi place să spun poveștile persoanelor obișnuite, a acelora care nu apar niciodată, dar care în schimb au multe de spus. Trebuia să merg să fac fotografii în Abruzzo. Însă apoi muzica care provenea de la acel pian din stația Tiburtina m-a făcut să mă opresc”.
Și Alin ajunge să asculte și să spună povestea tânărului de aceeași vârstă cu a sa, cu pielea neagră și cu inima rănită de violențele de pe meleagurile sale de origine. Pentru acel tânăr Italia este poarta Europei. La fel ca mulți alții nu vrea să se oprească ci să se ducă în Germania. Nu numai pentru că este mai mult de lucru, ci pentru că e visul său. Și odată ajuns în Germania vrea să cumpere un pian – ”foarte frumos”, spune – să învețe să cânte la el și să devină un artist. ”Dar tu ești deja un artist”, răspunde Alin, în timp ce ceilalți tineri se apropie de pian pentru a-l auzi cântând și a încerca și ei să o facă.
Un pian pentru refugiați
În timp ce noul său amic se improvizează în profesor de pian pentru toți acei tineri în așteptarea unui nou tren, a unei noi localități în care să locuiască, a unui viitor diferit, lui Alin îi vine o idee: să cumpere un pian și să-l pună la dispoziția acelor refugiați în așteptare în jurul stației Tiburtina.
Un pian pentru refugiați! Acesta este proiectul său. Strânge câțiva euro de la amici și trecători. Însă majoritatea banilor îi pune el. Și pianul ajunge la destinație. ”Partea cea mai dificilă – povestește tânărul fotograf – a fost transportul”.
Dar și în această privință, în final, găsește amici și persoane care îi dau o mână de ajutor, ”pentru că – după cum subliniază el însuși – lumea vrea să ajute, însă uneori nu știe cum să o facă în mod concret. Iată poate, acesta este mesajul acestei povești, toți pot participa, își pot aduce contribuția. Și să o facă în manieră întru totul personală”.
Muzica este viață
Acum pianul este la Centrul de primire Baobab. Încă de la început bărbați, femei și copii s-au așezat la rând pentru a încerca să cânte la el, atrași de noutate și de frumusețea sunetului.
”Muzica este viață – povestește Alin – și în acele locuri există multă dorință de viață. Să te așezi la pian, să-i privești pe alții cântând, înseamnă să nu petreci ore la rând așezat pe trotuar, ci să folosești timpul pentru a învăța ceva, pentru a începe să descoperi ceva diferit de durerea și foamea de care fugi”. Și poate și pentru a fi perceput în manieră diferită de persoanele care trăiesc și se deplasează în jurul zonelor în care sunt găzduiți imigranții.
Alin nu s-a limitat să ducă pianul la ”refugiații săi”. A ajutat la servirea mesei. S-a jucat cu copiii. A văzut o realitate diferită de cea descrisă de mass-media sau de discursul public. Aceeași realitate pe care el încearcă să o povestească pe site-ul său amalatuastoria.com, unde își publică fotografiile și invită pe toată lumea să împărtășească o bucățică din propria viață. ”Fiindcă fiecare viață e importantă. Nu numai cele ale personajelor faimoase”, ne spune.
Povești colorate
Alin este un narator ”fotografic” care merge prin Italia pentru a strânge povești și a le povesti. ”Fac fotografie pentru a trăi – spune Alin – însă când fac poze precum acestea, în care surprind familii sau persoane pe care le întâlnesc, ele sunt cele care decid dacă, cât și cum să mă plătească. Este un schimb între noi”. Și banii câștigați pot da viață unei alte povești, pot folosi la povestirea a ceea ce se întâmplă cu adevărat unui băiat eritreean care traversează marea pentru a urmări un vis în Germania, se pot tranforma într-un pian pentru refugiați.
”Acum – spune – mi-ar plăcea să găsesc pe cineva care să poată în mod voluntar să se ducă să-i învețe muzică pe oaspeții din centrul Baobab. Chiar dacă refugiații nu se opresc îndelung, câteva ore de exersare pot fi o activitate plăcută și diferită pentru a se regăsi pe ei înșiși chiar și la mulți kilometri de casă”. Așa cum face el cu ale sale ”povești colorate”.