Pe 30 mai, un român de 40 de ani, din Milano, a încercat să se sinucidă, disperat de situaţia economică în care se afla. Şi-a scos cureaua şi a legat-o de gât, iar celălalt capăt l-a prins de gratiile unui pod. “Sunt sătul de Italia”, le-a spus el poliţiştilor care l-au salvat în ultima clipă. A doua zi, un alt român, de langa Roma, rămas şi el fără slujbă, a decis să reacţioneze într-un alt mod. Şi-a făcut o auto-prezentare video, în limba italiană şi a cerut un loc de muncă. După doar o săptămână, acel video curriculum a apărut pe Corriere della Sera, sub titlul: “Cazul extraordinar al lui Gheorghe şi acel video cu Caut de muncă”.
Azi am stat de vorbă cu autorul clipului, care a totalizat în doar câteva zile peste 4000 de vizualizări pe Youtube. “Eu nu caut celebritate, ci doar un loc de muncă în construcţii”, ţine să precizeze Gheorghe Horghidan, din Piatra Neamţ, din capul locului. Are o voce hotărâtă şi în acealaşi timp cumpătată: a unui om care ştie ce face. Acceptă să ne povestească cum l-a lovit şi pe el criza care a produs deja, în Italia, zeci de sinucideri şi mii de şomeri. Şi despre cum a început, exact în ziua când a fost concediat, să-şi caute un alt loc de muncă.
“Pe 10 mai am fost concediat. Patronul italian ne-a trimis pe toţi acasă. Nu şi-a luat banii nici el de la firma pentru care a lucrat în ultimele luni. Şi noi, muncitorii, am lucrat trei luni fără salariu. Acum, a început să ne dea câte ceva din salariul pe trei luni, dar puţini bani.”
De când a început criza, mai spune Horghidan, lucrurile au început să meargă din ce în ce mai rău in Italia: “La început eram 20 de români la firmă, apoi am rămas în 10. După ceva timp, alţi nouă au fost concediaţi, am rămas eu, singurul român, cu alţi câţiva italieni. Pe 10 mai, s-a terminat de tot”.
Visul italian, pentru tânărul din Piatra Neamţ, a început în 2004. A plecat din tara, unde lucra într-o fabrică de mobilă. “La început, am muncit aproape trei ani la negru. Fără acte, eram clandestin. În 2007, după ce România a intrat în UE, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi fac cod fiscal italian. Apoi, reşedinţa şi acte la muncă. S-a schimbat totul, am sperat că va fi din ce în ce mai bine. Însă, prin 2008, a început criza”.
În vremurile bune, când lucra cu toate actele în regulă, Gheorghe Horghidan câştiga şi 1300-1400 de euro pe lună. Locuieşte cu sora lui lângă Roma, la Ferentino. Împart chiria. A mai pus şi ceva deoparte, pentru “zile negre”.
Zilele negre au sosit prin martie 2012, când la sfârşitul lunii, banii nu mai intrau în casă. “La început mi-am dat seama că lururile s-ar putea înrăutăţi. Am renunţat la iesirile in oras, apoi, acum vreo doi ani, la obiecte de electronică. Pe urma, la tot mai multe lucruri. Acum, fac cumpărăturile la discount şi cheltui din economii. Pentru chirie- 300 de euro pe lună, pentru intretinere şi pentru maşinè. Maşina e importantă, nu te ia nimeni de acasă, să de ducă pe şantier”.
Românul contează pe faptul că a lucrat întotdeauna cinstit şi bine: “Am fost serios, toţi patronii m-au apreciat. Dacă nu ar fi criza…”.Criza l-a împins să-şi caute de muncă, imediat după ce a aflat de concediere: “Am depus cerere pentru ajutor de şomaj. Ar fi vreo 600-800 de euro, timp de sase luni în funcţie de anii lucraţi în regulă. Aştept răspunsul peste vreo lună jumătate. Dar şi aşa caut de muncă. Ce fac când se termină şomajul?”.
Şi-a depus CV-ul peste tot, la firme de construcţii şi centre de plasare a forţei de muncă. A răspuns la anunţuri şi a postat cereri pe site-uri specializate: “Am umblat, am bătut la uşi, am căutat pe internet. Vedeam că la anunţuri erau puţine vizualizări. Din alte părţi, nimic”.
Aşa i-a venit ideea postării unui anunţ de prezentare pe Youtube: “Am decis că e mai potrivit aşa. Nu scriu bine italiană, dar vorbesc corect. Ca să nu mă fac de râs, am decis să fac un video. Mai aveam ceva experienţă la fotomontaj pe calculator. Am filmat, am pus fotografiile şi l-am încarcat”.
A folosit, într-un fel, aceeaşi tehnică pe care o folosea pe când era clandestin şi stătea la primele ore ale dimineţii lângă depozite la Roma, pentru a fi luat de patroni cu ziua, la muncă. “Mă aşezam mai deoparte, de unul singur. Când vedeam că se apropie o maşină, ridicam mâna, puţin, pentru a mă face remarcat. Funcţiona”.
Deşi a fost vizualizat de 4000 de persoane şi a ajuns şi pe paginile online ale cotidianului Corriere, românul nu se entuziasmează prea tare: “Da, am primit multe mesaje de încurajare. Dar nicio ofertă de muncă. Deocamdată”.
Despre cei care aleg să-şi pună capăt vieţii, preferă să nu comenteze. “În Italia nu se moare de foame. Am trecut şi eu printr-o perioadă grea, la început. Mâncam la Caritas, dormeam unde puteam. Dar mă întorceam seara, cu burta plină”.
Îl întreb care este cea mai “neagră” perspectivă pe care o are, dacă totul merge strâmb. Ezită, apoi spune: “Dacă s-ar termina odată cu criza, cu Grecia…în cel mai rău caz, îmi iau toate lucrurile, le încarc în maşină şi plec în altă ţară”.
În România, nu s-ar mai întoarce: “Când am plecat, câştigam mai puţin de 200 de euro. Imi ajungea de mâncare şi încălţăminte de muşama. Îi înţeleg pe cei care au casă la ţară, mai au pământ, animale, au la ce se întoarce. Dar, noi, de la oraş? Trebuie să cumpărăm totul. Nu, nu mă mai întorc, nici în cel mai rău caz!”.
Miruna Cajvaneanu
