Un jurnalist de la cotidianul “Il Centro” din Pescara, Fabio Iuliano, s-a amestecat cu imigranții români care se întorc acasă din Abruzzo. Titlul articolului este sugestiv: «Sul bus per la Romania: 35 ore tra i povericristi». Povericristi. Amărâții!
Aproape 1.500 de km în autobuz de la Pescara la Sibiu. Dus-întors, cu reducere 130 de euro totul inclus, în pauze o țigară, cafea, realimentare cu carburant și încărcare bagaje. Faptul că fiecărui pasager i se permite un bagaj de 40 de kg cu transport gratuit determină mulți români să prefere autocarul trenului sau avionului.
Societatea Atlassib, care are cartierul general la Sibiu, are curse zilnic. Am urcat la Pescara în zori, într-un autocar semigol care încet-încet s-a umplut în stațiile intermediare. San Benedetto, Civitanova, Ancona, Pesaro, Bologna, Ravenna și așa mai departe. Până la Padova, centrul de triere, unde sunt compuse grupurile care se duc direct în România.
Muncă și prejudecăți
Carmen Rusu, de exemplu, se duce la Iași, ca mulți alți conaționali care trăiesc în Italia. Facem împreună numai partea inițială a călătoriei, însă are timp să-mi spună despre hotelul în care lucrează la Rimini, despre fiul său de 20 de ani, despre dificultățile la sosirea în Italia. «Eu am 42 de ani, însă când ieșim ne spun că suntem frate și soră», zâmbește.
Ioana Mihaela Coșcodar, în schimb, face tot drumul dus cu mine. Are 25 de ani și de șapte este în Italia. «Acum sunt abruzzeză, mi-am cunoscut partenerul la Sibiu când încă eram la liceu și am decis să merg să trăiesc cu el. Familia sa a făcut să nu-mi lipsească niciodată nimic». Din când în când, restaurantul la care lucrează, îi acordă una sau două săptămâni de pauză și ea profită de aceasta pentru a se reîntoarce la ai săi.
Majoritatea oamenilor pe care îi întâlnesc în autocar au venit pentru muncă. La fel Florian, de 12 ani în Italia. Se întoarce temporar la ai săi la Vâlcea. Lucrează la Bari, la o firmă de conserve, și lucrurile merg așa și așa.
«Criza ne taie picioarele», explică, «m-am transferat în Puglia după un minim de experiență la Londra. La început reușeam să trimit ceva bani acasă. Acum munca s-a diminuat și acest lucru face să crească și prejudecățile față de noi imigranții». Ceea ce spune deschide un fel de cutiei a Pandorei în coridor. Mulți țin să sublinieze că «greșesc cei care spun că noi românii suntem numai violenți. La noi nu este de lucru», explică Adrian, «și când ai norocul să ai un loc de muncă, salariul minim pleacă de la 150-180 de euro, însă viața costă la fel ca în Italia». Astfel, mulți vin să lucreze la noi, să facă bani și să-i ducă în România.
Faptul de a fi unicul italian aproape îmi permite să fiu ”adoptat”. Marius, unul dintre șoferi, mă aduce în față pentru o parte a călătoriei și, odată ajunși în Ungaria, mă invită să gust gulaș. Refuz pentru că e trei noaptea. Când nu mai pot să stau așezat, mă lungesc împreună cu alții pe coridor. Mă trezește un bărbat de vreo 50 de ani și mă invită să beau un coniac. «E legea străzii, amice», explică, «eu te ajut pe tine, tu mă ajuți pe mine».
Înapoi în Italia
«Ești un italian? Un italian adevărat?». În autobuzele oprite la punctul de trecere al frontierei din Nădlac – la granița dintre România și Ungaria – nu prea se văd pașapoarte ca al meu. Agenții unguri se prefac că devin curioși, însă în realitate singurul lucru care îi interesează este dacă transport țigări sau pălincă. Nici una, nici alta. Îmi iau rămas bun cu un “Viszontlatasra” (la revedere), reminiscență în maghiară a unei vechi călătorii din liceu.
Antoniu, un tânăr de origine romă plecat din București, nu scapă la fel de ușor. Valiza îi este percheziționată și sunt găsite trei cartușe, dintre care două sunt imediat făcute să dispară. E deja mare lucru că nu a luat amendă, mi se explică. «Polițiști nenorociți», șuieră șoptind. «Voiam să duc câteva pachete fraților mei din Pescara. A mers prost, să-i ia…»
Șoferii se spală pe mâini: «Noi ne ocupăm de condus, declarați ce aveți asupra voastră». Pentru a facilita procedurile, aceștia dăruiesc agenților câteva pachete de țigări. Uneori este necesară chiar și o chetă pentru a trece – 5 euro de căciulă – în spiritul tratatelor Schengen, la care România cere de ani de zile să acceadă. Niciun protest, cei care sunt obișnuiți să stea în autobuz 30-40 de ore de traseu sunt pregătiți pentru orice.