Tudor Andrei Odangiu, timişorean, are 36 de ani şi s-a stabilit în Italia acum doisprezece ani. La Timişoara a absolvit Liceul Artistic la secţia de pictură şi a frecventat în acelaşi timp şi şcoala de Jazz şi cursurile de la “International Computer School”. Şi-a luat licenţa, apoi, la Facultatea de Artă din Timişoara, în pictură. În 1999 a condus galeria de artă Partaje şi a lucrat ca fotograf pentru Fundaţia de jurnalism “West”, şi tot în acelaşi an a început activitatea ca decorator şi restaurator de opere de artă, fresce şi mobiliere.
După primele expoziţii fie private fie publice în România, au urmat apoi cele în Italia şi Belgia, obţinând confirmarea în perioada pariziană, în care a cucerit publicul. În 2011, a câştigat “IMAFestival” festivalul internaţional de artă din Milano, secţia artelor vizuale, cu opera “Mani e vita”, expunând ulterior la Teatrul Del Verme.
Nu a ajuns întâmplător în Italia: “Eram îndrăgostit de aerul italian chiar de mic. Până şi pasta, făcută în casă de mama şi mâncată înainte de a se fi uscat, a fost o componentă a copilăriei mele. Pictam de mic peisaje italieneşti, căci cărţile din bibliotecă, la care ajungeam, erau cele de artă, îndeosebi italienească. Volume mari ce stăteau mereu pe raftul de jos din cauza greutăţii lor, şi mai toate aveau ca şi conţinut peisaje italieneşti.” Când a ajuns în Italia, a simţit un aer familiar: “Prima mea dorinţă a fost cea de a vizita Veneţia, pentru care am simţit mereu o atracţie, şi pe care am pictat-o din toate unghiurile aşa cum imaginaţia şi cărţile mi-au permis. În timp ce mă plimbam pe străduţele Veneţiei, era ca şi cum m-aş fi mişcat printre picturile mele.”
În căutarea pisicii
Tudor ne povesteşte o anecdotă, legată de Veneţia şi de limba italiană, pe care nu o vorbea deloc, în acel moment. “În maşină, se vorbea italiana iar eu încercam să prind cuvinte din zbor. Cu noi mai călătorea şi o pisică, care a trebuit să ne aştepte în maşină. Sprijinit de engleză, m-am convins, fiind o vorbă atât de des folosită, că la pisică în italiană trebuia să i se spună ceva foarte asemănător cu “catz”. După ce am vizitat Veneţia, întorşi la maşină, am descoperit că pisica lipsea. Ne-am grăbit atunci cu toţii să o căutăm. Eu, sigur de prima mea noţiune în italiană, am început să o caut şi eu, obţinând doar perplexitate din partea italienilor. M-am convins că nu trebuia să fie un popor prea călduros, evident aveau ceva cu mine. Doar mai târziu am aflat, în schimb, că ceea ce întrebam eu, era departe de pisică ca şi sunet. La “catz” adăugam “o”, bineînţeles, după cum mă convinsesem că se spune.”
Frica de alb
L-am întrebat cum ia viaţă un tablou: “În general, fiinţei umane, şi artistului, îi e frică de culoarea albă. Pictorului de pânza albă. Din această teamă s-au născut şi anumite curente. Şi, de fapt, mai toţi facem precum Pollock, “aruncăm” culoare peste alb. Aici, bineînţeles, intervine cât eşti de copt, de matur. Când eşti mic, nu ţi-e frică de suprafaţa albă, golul nu are o altă semnificaţie. La maturitate, în schimb, da. Iar când mi se întâmplă, mă descarc pe pânză, aşteptând să citesc de pe acel fundal şi să descopăr ce am vrut să fac. “ Pictura sa are influenţele tehnici flamande, “a realismului flamand ce exaltează interiorul persoanei, dând lumină corpului uman capturând-o chiar dinăun – tru. Asta fac şi eu, prin pictură, respectând o anumită tehnică şi alegere cromatică. Conceptul de bază e că orice obiect, universul în sine, e de culoare închisă, şi e din cauza luminii solare dacă se luminează în jurul nostru. Urmărind această tehnică, se pictează totul cu culori închise şi cu straturi de alb pentru a obţine tridimensionalul, adâncimea, profunzimea lucrurilor, apoi se adaugă ultimele retuşuri de culoare. “
Lumea ca tablou
Arta are o influenţă profundă asupra vieţii de zi cu zi a unui artist: “Vezi lumea pictată. Tot ceea ce văd, o perspectivă, mi se înfăţişează ca o lucrare. La orice persoană mă uit, e ca şi cum aş avea un scanner, şi o văd tablou, un posibil tablou. E ceea ce se întâmplă şi muzicienilor. Nişte simpli paşi, peste asfalt, pot să amintească ritmul unei melodii. La fel actorii, ce nu mai reuşesc să aibă un comportament normal, ci interpretează continuu. Pentru mine, totul are o lumină şi o culoare diversă. E pictură. “
Femeia este leitmotivul artistului Tudor-Andrei Odangiu: “Figura feminină are un rol foarte important pentru mine. De fapt, noi toţi conţinem femininul şi masculinul. Cred că în tablourile mele se reflectă partea feminină din mine. Dar în general vorbind, un alt subiect frecvent, e corpul uman. Nudul. Probabil aş fi vrut să trăiesc într-o lume mai “nudă”.” Este un artist afirmat. Ce îşi mai poate dori? “Să mă pot exprima şi în România prin artă aşa cum o fac aici. Sunt aici pentru asta, fiind Italia ţara artelor plastice. Nu neg că aş vrea ca şi în România să se nască această dragoste în sânul publicului, care există deja, dar nu e la fel de intensă.”
Ruxandra Drăgoescu
