Cristian Gaiţă
Septembrie 2011, un român ucide în plină stradă, cu o sabie, un conațional. Ura este atât de mare încât îi amputează un braț și îi despică țeasta. Era seară, în jurul orei 18.00 iar scena se desfășura în cartierul Barriera di Milano, sub privirile îngrozite ale trecătorilor și vecinilor.
Octombrie 2014, Piazza Bottesini, același cartier: doi moldoveni încearcă să incendieze un egiptean, care dormea pe o bancă.
Martie 2016, exact în același loc: un italian în vârstă de 66 de ani înjunghie de 14 ori, mortal, un român de doar 30 de ani.
În acest context tot mai violent, Maria Ungurean, o tânără din noua generație torineză, spune: „multi-etnic nu înseamnă multi-cultural. Cultura este doar una: cea italiană. Noi o îmbogățim, ne păstrăm elementele de identitate culturală, dar ne adaptăm mediului în care trăim. Exagerarea multi-culturalității duce la haos, la o cacofonie de obiceiuri ale pământului aduse din locuri foarte diferite de civilizația gazdă. Să nu confundăm apucăturile unor sub-culturi cu multi-culturalitatea. O multi-culturalitate rău înțeleasă duce la violență, intoleranță, atât din partea gazdelor cât și a imigranților. Seamănă mai mult cu o invazie, ceea ce declanșează reflexe de apărare”.
Încă din anii 60, Torino a fost un exemplu de oraș muncitoresc. A fost o fortăreață a mișcării politice de stânga, o oază de umanitate pentru imigranți, într-un nord bântuit de ideile ostile ale extremiștilor de dreapta. După jumătate de secol, locul imigranților calabrezi și sicilieni a fost luat de români, moldoveni și africani. Iar Torino a rămas aceeași fortăreață „de stânga”. Din păcate, ultimul deceniu nu se aseamănă deloc perioadei prospere a anilor ’60-’70. Odată cu marea criză din 2008, nivelul de trai a scăzut constant, în timp ce criminalitatea a crescut, alimentată de sărăcie și „multi-culturalitate”. Chiar dacă numărul omuciderilor a rămas relativ constant, manifestările violente s-au intensificat iar sentimentul de siguranță a scăzut. Un studiu realizat în 2012 arată că 56% dintre torinezi nu se simt deloc în siguranță în propria casă iar 63% nu se simt în siguranță sau chiar le e frică pe străzile de la periferie.
Am putea lectura ultima crimă, în care și-a pierdut viața Claudiu Gheorghe Astanei, prin prisma gestului rasist, a intoleranței. Ar fi o interpretare limitată, ipocrită și care ar incita la ură. Crima a avut loc pe fondul consumului de alcool iar violența a fost nemotivată. Însă am putea încerca să înțelegem semnificația crimei, în contextul general al degradării unui oraș muncitoresc decăzut, a unui oraș „familie” care nu mai reușește să-și hrănească proprii copii și care ar trebui să evolueze, să își schimbe politica socială. Iar odată cu ea protecția socială și protecția stradală, polițienească. În timp ce politica de stânga pierde teren, o politică de dreapta moderată ar putea re-echilibra situația.
În urma morții și dincolo de considerentele socio-filosofice, a rămas o dramă și o familie aflată în imposibilitatea de a își trimite decedatul acasă, la Roman. Evident, Claudiu nu avea nici un fel de asigurare de viață. Uman, nimeni nu se gândea că acesta va deveni brusc o povară extremă pentru sora lui, în vârstă de 24 de ani și care își crește, în concubinaj, cei doi copii.
Comunitatea românească din Torino are, din nou, ocazia de a se uni și de a învăța din această lecție. Unitatea ar fi înspre ajutorarea unicei rude de sânge a victimei, Astanei Ancuta Elena, donând, cât de puțin, în contul IT35U0306967684510325396204, cu scopul înmormântării fratelui pe pământul natal. Pentru că dacă așteptăm ajutor din partea altora, a consulatelor, ambasadei, a ministerelor sau a politicienilor de Dâmbovița, umplem morgile italiene de morți.
Citește și:
Torino, solidaritate şi protest împotriva uciderii lui Claudiu Astanei!