Un reportaj publicat de Revista „Internazionale” publică un reportaj semnat de Giacomo Alberto Vieri cu un titlu destul de greu de grezut: „Fiii îngrijitoarelor părăsesc Italia pentru a-și contrui un viitor în România” (I figli delle badanti lasciano l’Italia per costruirsi un futuro in Romania). Reportajul este făcut la Nehoiu, lângă Buzău, și are ca protagoniști tineri români care au trăit cu familia în Italia, dar au decis să se întoarcă în România.
”Mica Florență”, scrie pe firma magazinului de flori de la capătul străzii principale care împarte în două Nehoiu, oraș cu circa 12.000 de locuitori, situat la 150 de kilometri de București.
Bogdan, de 33 de ani, conduce cu prudență o Dacie roșie din 2002 pe care o folosim ca să ne deplasăm din Capitală până aici, în regiunea subcarpatică a județului Buzău, unde el și alți tineri așezați în spate au crescut împreună.
(…)
Când ajungem la Nehoiu, sediu al unei foarte vechi și uriașe fabrici de cherestea, care de una singură dădea de lucru la aproape întreaga regiune, Bogdan zâmbește și spune: ”Sunteți norocoși. Mâine dimineață va fi piață în oraș, cred că veți găsi exact ceea ce căutați”.
”Ne vedem peste vreo două ore la bar, vor veni alți amici pe care îi veți putea intervieva”, spune Simona, o amică a lui Bogdan care călătorește cu noi. Născută în 1985, trăiește și lucrează la București pentru o mare multinațională de digital marketing.
Astfel, la scurt timp după ce ne-am cazat în unicul hotel din localitate, ne îndreptăm către local și începem să-i cunoaștem pe toți ”tinerii italieni” care s-au întors acasă: după o gură de suc și ceva gustări, la final sunt circa cincisprezece persoane reunite în jurul mesei.
Imaginea unei generații: fețe înfrigurate, cu căciuli din lână pe cap, când se așează își scot mănușile și se prezintă zâmbitori. Imită accentul florentin, vorbesc o italiană de invidiat.
”Am fost în țara voastră mai mult de zece ani”, spune Constantin, cel mai vorbăreț dintre tineri. ”Am efectuat diferite tipuri de munci, de la salahor la transportator. Majoritatea amicilor mei cei mai dragi încă locuiesc la Florența, vorbesc des cu ei. Mi-au spus că acum se găsește mai greu de lucru față de când am plecat împreună în 2002. La acea vreme dacă arătai respect și nu aveai multe pretenții, într-o săptămână aveai un salariu mai mult decât decent”.
Gabriel are 35 de ani, ochi negri și un caracter destul de rezervat. Cel mai mare vis al său este să fie frizer: ”În Italia am încercat, am lucrat mult pentru a-mi plăti taxa la școlile profesionale. Am frecventat diverse cursuri însă la final nu m-am simțit în măsură să-mi deschid o afacere proprie: taxele, birocrația, costul chiriilor”.
Constantin, Bogdan, Gabriel și ceilalți tineri au plecat în Italia la puțin după majorat, la mamele lor. Toți trei încă au mama care trăiește și lucrează la Florența ca îngrijitoare.
Astăzi, aceste mame au aproape 60 de ani și, după spusele propriilor fii, ”nu au nici cea mai mică intenție să se întoarcă acasă. Cel puțin nu acum, nu așa”.
Pensiile pe care le pot primi în Italia după 20 de ani de muncă sunt mult mai mari față de cele românești, dar nici calitatea vieții nu se compară: ”De fiecare dată când e tristă, mama mea mă sună dintr-un loc din apropiere de Ponte Vecchio”, povestește Bogdan. ”Cu această priveliște pe care o am în față, îmi spune, acum deja mă simt mai bine”.
Când îi întrebăm pe tineri dacă se simt privilegiați, dacă nu se întristează gândidu-se la condițiile de muncă deseori epuizante, de mare efort emoțional și relațional, ale propriilor mame, toți răspund mâhniți: ”Dacă am înțelege cu adevărat că suferă, le-am face să se întoarcă. Dar ele sunt mulțumite că ne pot ajuta, sunt dedicate fericirii noastre”.
La întrebarea provocatoare ”V-ați întoarce în Italia acum?”, tinerii răspund în unanimitate: ”Numai dacă va fi necesar acest lucru. Și rugându-ne la Dumnezeu, nu”.
Femeile plecate
Au plecat și soțiile și prietenele.
Duminică dimineața, la piața amenajată în partea de jos a orașului, femeile nu sunt. Toată populația feminină de la 35 la 55 de ani este o amintire.
”Când decide una dintre ele să plece să lucreze în străinătate”, ne povestește bătrâna proprietară a unei tarabe cu condimente de la piață, ”căsătoria ia sfârșit”.
Căsătoria nu mai există, din momentul plecării femeia devine cea mai însemnată sursă de finanțare pentru familia care rămâne acasă.
Femeile sunt acum departe: unele dintre ele au eliminat trecutul, căutând într-o viață obositoare dar independentă măcar o satisfacție parțială. Altele se întorc acasă din când în când. Altele se îmbolnăvesc literalmente de nostalgie, faimosul ”sindrom italian”, o formă de depresie care afectează multe lucrătoare române din Italia, femei care lucrează ca îngrijitoare sau menajere, care trăiesc între două țări și două familii, fără a aparține niciuneia.
