Teodora Nicoleta Pascu, născută în 1971 la Orăştie, a venit în Italia prin căsătorie în urmă cu 17 ani, stabilindu-se în Catania. A studiat la Universitatea de Limbi Străine din Catania, şi-a susţinut doctoratul în Filologie şi acum lucrează în cadrul Departamentului de Relaţii Internaţionale a Universităţii din localitate. Este traducător şi critic literar.
„Am sosit în Sicilia cu o idee „preconfecţionată”, un pic romanţată şi oarecum deformată”
Când ati venit în Sicilia si care au fost impresiile imediate?
«Era toamna anului 1995, mă casătorisem în România cu câteva luni înainte. Încă de pe atunci, Sicilia reprezenta pentru mine un spaţiu al contradicţiilor.
Locuri încărcate de o istorie milenară, mitologia căutărilor lui Ulisse, temple greceşti şi ruine romane printre plantaţii de portocali, urmele dominaţiei arabe în inima mării Mediterane, se împleteau cu imagini literare arse de soarele puternic al fatalităţii destinului din Verga şi Pirandello, cu fragmente de cinematografie din Ghepardul, din Naşul şi din recenta memorabilă serie Caracatiţa.
Da, mărturisesc că am sosit în Sicilia cu o idee „preconfecţionată”, un pic romanţată şi oarecum deformată: istorie, cultură, genialitate, mafie, regiune meridională mai puţin dezvoltată a Italiei, restul puncte de întrebare. Primele impresii mi-au confirmat parţial aceste idei.»
Cum au fost primii ani, din această serie de 17?
«Primii ani, primii doi-trei ani au fost ani de adaptare, prin cunoaştere. Grei, pentru că au însemnat pentru mine acceptarea în primul rând a dezrădăcinării treptate de locul unde m-am născut, căutarea unui echilibru între cultură şi tradiţiile originare şi viziunea despre lume şi viaţa noii mele patrii.
Am început să înţeleg că stereotipurile mele despre Sicilia, fie cele pozitive fie cele negative, ca orice idee preconcepută, nu pot fi cheia pentru o înţelegere profundă, că la rândul lor sicilienii aveau prejudecăţile lor asupra celor din Estul european şi că lucrurile erau mult mai complexe, mai adânci decât păreau la prima vedere.
Am început, cu alte cuvinte, un parcurs pe care sociologii îl numesc „proces de integrare”. Conştient şi dorit, făcut în mare măsură de una singură, fenomenul emigrării de masă în Italia abia începuse, la vremea aceea erau foarte puţini români în Catania, nu exista încă o biserică românescă, instituţiile locale nu aveau instrumente adecvate pentru suport şi asistenţă …
„Am învăţat să accept şi să apreciez această identitate dublă româno-siciliană”
La acest drum care m-a purtat până astăzi a fost determinantă prezenţa constantă a soţului meu. Născut şi crescut la Milano, era la rândul său un „emigrant” în Sicilia, şi a ştiut foarte bine cum să-mi stea aproape în momentele dificile, în care mi se părea că n-am să mă obişnuiesc niciodată.
Încetul cu încetul, pe masură ce am înaintat în timp, am învăţat să accept şi să apreciez această identitate dublă româno-siciliană, folosindu-mă de toate aspectele ei pozitive care în general le-au estompat pe cele negative. De altfel, sunt o eternă optimistă.»
Ce legături şi amintiri păstraţi în suflet de la Orăştie?
«Cu câţiva ani în urmă, la o întâlnire cu faimosul dramaturg Matei Vişniec, stabilit în Franţa din 1988, cu ocazia premierei italiene a piesei „Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal”, pusă în scenă de Teatro Stabile din Catania, am avut plăcerea şi onoarea de a fi traducătoarea lui timp de două zile, fiindcă a preferat să intervină la conferinţe şi să răspundă la interviuri în limba româna, iar nu în franceză, limba în care a scris toate piesele care l-au consacrat printre cei mai importanţi autori de teatru contemporan.
Mi-a rămas întipărit răspunsul la o întrebare despre relaţia lui cu ţara de origine. „Mă simt ca un copac cu rădăcinile în România şi cu ramurile în Franţa”. Este o imagine extrem de elocventă în care ma regăsesc pe deplin. Oraştia este locul unde m-am născut, unde am copilărit, unde am trăit primele experienţe de viaţă, locul pe care îl voi iubi întotdeauna.
Legătura cu Oraştia este indisolubilă şi amintirile sunt toate plăcute, iar momentele mai dificile legate de situaţia politică dinainte de 1989 au devenit, odată cu trecerea timpului şi cu maturizarea, motiv de ironie indulgentă cu soţul si cu prietenii italieni şi români.»
Care este cea mai importantă realizare de când v-aţi stabilit în Italia?
«Fiecare etapă din viaţa mea profesională este la fel de importanta pentru mine, licenţa în limbi străine, specializarea, doctoratul de cercetare în filologie modernă, activitatea de traducător literar, experienţa actuală în proiecte europene şi relaţii internaţionale la Universitatea din Catania.
Pentru că fiecare pas a însemnat munca multă şi constantă, e drept, răsplătită apoi cu satisfacţii şi împliniri. Consider însă ca tot ceea ce am realizat se sprijină pe legătura profundă cu tovaraşul meu de viaţă, cred că echilibrul afectiv a fost şi va rămâne întodeauna prioritatea în viaţa mea. Cum spunea Marin Preda? „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”.»
Italia are o dificultate de a atrage şi o emigrare de tip intelectual
Cum descrieti comunitatea româneasca din Sicilia, mai precis din Catania?
«Numeroasă, tânără în sensul că există relativ de puţină vreme, încă fragilă, nu îndeajuns de organizată, dar în general în faza de integrare şi acceptată de populaţia locală, cu care nu s-a ajuns niciodată în situaţii extreme de conflict.
Este, după părerea mea, o comunitate care prezintă unele din caracteristicile şi problemele comunităţilor româneşti din afara ţării (de exemplu, chestiunea românilor de etnie romă), având în acelaşi timp unele trăsături specifice, legate de provenienţa geografică, de compoziţia socială nu prea eterogenă şi, nu în ultimul rand, de teritoriul sicilian care o găzduieşte, cum este şi firesc.
De altfel, sunt aspecte care se înscriu într-un cadru mai amplu al discursului politic italian pe temele emigrării, fiind recunoscută de către analişti dificultatea Italiei de a atrage şi o emigrare de tip intelectual, ba dimpotriva, pe fondul crizei economice din ultimii ani, Italia a redevenit „exportator” mai ales de tineri cu înalt nivel de şcolarizare.
Pe de altă parte, România în ultimii ani a promovat o serie de strategii pentru românii din afara graniţelor, de care au beneficiat în oarecare măsură şi comunităţile din Sicilia. În Catania au fost organizate evenimente culturale, conferinţe, expoziţie de costume populare şi de icoane, sărbătoriri ale zilei naţionale, etc., prin efortul comun al asociaţiilor, al Parohiei ortodoxe Sfânta Agata şi cu sprijinul instituţiilor locale, în special al Provinciei şi al Universităţii.
S-a organizat secţie de votare şi s-au desfăşurat fără probleme alegerile politice. În fine, după câţiva ani de experimentare a „consulatului itinerant”, recent a fost deschis în Catania Consulatul român.
Toate aceste premize mă fac să sper ca şi în continuare lucrurile să evolueze în direcţia unei integrări cât mai armonioase şi echilibrate pentru comunitatea românescă din Catania şi din Sicilia, într-o atmosferă de respect reciproc şi cu cât mai puţine conflicte de natură socială sau culturală.
În acest sens, mult pot şi trebuie să facă membrii comunităţii, însă nu doar la nivel personal, prin comportamentul de zi cu zi, ci şi la nivel colectiv, prin asociaţii sau alte forme de organizare care să îi reprezinte, în mod cât mai compact posibil, într-un dialog constructiv cu instituţiile din teritoriul sicilian şi din Romania.»
Care a fost cea mai bizară întrebare pe care ati primit-o din partea unui sicilian?
«Nu atât bizare, cât frecvente, aproape automatice, au fost de-a lungul acestor ani întrebarile despre Dracula şi despre vampiri, când precizez ca sunt româncă din Transilvania.»
Ce părere aveţi despre învăţământul universitar românesc, faţă de cel italian?
«Lipsesc de multă vreme din ţară şi nu cunosc în detalii situaţia universitară din România. Din motive profesionale, am întreţinut desigur relaţii cu italianişti români de la Universităţile din Bucureşti şi Cluj şi am contacte cu colegii de la birourile de Relaţii Internaţionale din diferite universităţi româneşti.
România şi-a creat o reputaţie de ţară unde diplomele de licenţă se pot „cumpăra”
Au existat, şi probabil încă există, anumite puncte de contact, din păcate negative, între situaţia învaţământului superior românesc şi cel italian, de exemplu lipsa unor criterii calitative reale de selecţionare şi recrutare a profesorilor universitari, o piaţă academică a muncii foarte statică, fără mecanisme eficiente de recompensare a meritelor, programe de studiu uneori neadecvate, etc.
În plus, odată cu înfiinţarea universităţilor private, România şi-a creat o reputaţie de ţară unde diplomele de licenţă se pot „cumpăra”, în presa românesca circulă expresia „fabrica de diplome”, acest fapt crează o imagine proastă sistemului universitar chiar dacă nu este generalizat, existând şi universităţi private serioase. Este clar că ambele sisteme trebuie reformate.
După lungi dezbateri, în Italia s-a aprobat anul trecut reforma universitară, suntem în momentul actual în plin proces de aplicare, o faza foarte delicată de tranziţie spre un sistem care va trebui să asigure reînnoirea şi modernizarea învăţământului superior italian, care, să nu uităm, se bazează oricum pe o tradiţie foarte solidă, în Italia aflându-se câteva dintre cele mai vechi universităţi din Europa.
Ştiu că şi în România au fost prezentate diverse proiecte de reformă universitară şi s-a intervenit în unele aspecte, însă nu în mod sistematic, aşadar cred ca o reformă structurală şi bine articulată este auspicabilă cât mai curând.»
Ce aţi recomanda unui student român la studii în Italia, având în vedere ca lucrati în mediul academic?
«Am avut prilejul să cunosc studenţi români veniţi la Universitatea din Catania în cadrul programelor de schimb europene sau al acordurilor bilaterale între Universitatea din Catania şi universităţi din România, şi am constatat că nu au avut probleme sau dificultăţi deosebite. Cred că în general se adaptează destul de uşor, atât din punct de vedere didactic cât şi cultural, mai ales datorită eforturilor făcute la nivel european pentru construirea unui spaţiu comun de educaţie superioară.»
Ce v-aţi dori foarte mult să găsiţi în România, când v-aţi reîntoarce?
«Cel mai mult aş dori să mă întorc şi să găsesc o ţară în care să nu mai existe atât de multa lume necăjită, disperată. O ţară în care oamenii să aibă încredere în viitor, să regăsească sentimentul solidarităţii şi să nu mai fie nevoiţi să emigreze, o ţară condusă de persoane capabile şi cu o viziune politică de perspectivă.»
„Fiecare dintre noi este în mod intrinsec un vehicul al culturii româneşti”
Enumerati trei persoane de origine română care au contribuit la afirmarea culturii românesti în Italia.
«Cu sinceritate mărturisesc ca îmi vine greu să aleg doar câteva nume, sunt de părere că fiecare român care trăieşte în Italia a contribuit şi contribuie la afirmarea culturii de apartenenţă, de la cel care face munca cea mai umilă până la intelectualul de vârf, fiecare dintre noi este în mod intrinsec un vehicul al culturii româneşti.
Ceea ce vreau să spun este că afirmarea culturii româneşti în Italia, şi în general a unei culturi diverse într-o altă ţară, se realizează nu numai prin contribuţia artiştilor şi a intelectualilor ci şi prin contribuţia la cunoaşterea tradiţiilor şi obiceiurilor de viaţă, a ceea ce face parte din cultura populară.
Un exemplu clasic ni-l dau italienii emigraţi în Statele Unite, unde au reuşit să creeze de-a lungul mai multor generaţii comunităţi care au exprimat forme de cultura devenite apoi parte din stilul de viaţă american.
În schimb, doresc să profit de acest spaţiu pentru a dedica câteva rânduri unei persoane speciale care din păcate nu mai e printre noi, doamna profesoară Teresa Ferro, titulara catedrei de limba şi literatura româna de la Universitatea din Catania şi apoi din Udine. Specială din punct de vedere profesional dar mai ales uman, o neobosită, pasionată promotoare a culturii româneşti în Italia, care va rămâne mereu în amintirea mea şi a tuturor celor care au cunoscut-o, români şi italieni.»
Crina Suceveanu
